Ne trezim la ora 5.30. Pe la 6.30 coborâm în curte, unde suntem întâmpinaţi de gazda noastră, un bărbat solid, cam de vârsta mea. „Haraşo”?- ne întrebă el. „Haraşo, dar (o mie de ruble) cam scump”- răspundem noi, convinşi că înţelege numai ce trebuie. Râde şi ne invită la cafea. Încărcăm tot, legăm, la 7.30 pornim. Chiar când ieşim din curtea „gostiniţei” vedem panou de localitate: „Rovnoe”. Nu e chiar rău! Avem de recuperat aprox 100 de kilometri de ieri, până la Marks, şi de acolo la Samara încă 350. Nu e nici chiar bine: cerul este acoperit, stă să plouă. Stă ce stă, până incepe, mărunt şi des. Ploaia ca ploaia, dar pe mine mă chinuie altceva: cum e posibil să fi traversat Volga şi să ajungem totuşi în Rovnoe? Oraşul ăsta era, cum urcam noi spre nord, pe dreapta apei, cum priveşti harta. Păi dacă am trecut apa dincolo, cu vreo 40 de kilometri înainte de el, cum am nimerit tot în el? Poate că nu am traversat Volga!
Mă uit atent pe hartă şi mă lămuresc: din dreapta se varsă în Volga doi afluenţi mari, Torgun şi Eruslan. Ei se unesc la confluenţa cu Volga şi formează un estuar care avansează spre est. Pe ăsta l-am traversat noi!
Înaintăm prin ploaie, pe un asfalt foarte prost, plin de gropi şi băltoace. Câmpurile pustii nu prea par cultivate. Travesăm câteva sate sărace, mohorâte, murdare. Drumuri pline de noroaie, case modeste, curţi fără garduri, epave de camioane devastate, fiare, maşini vechi murdare, gunoaie…mai că ai zice că eşti acasă. Oamenii sunt îmbrăcaţi prost şi au figuri asiatice, credem, fără să avem convingerea, că sunt tătari.
Nu oprim, salutăm anemic din mers, ni se răspunde la fel. Mai ne facem semne între noi, mai oprim la o poză, la o ţigară, ajugem în Marks. Aici e soare, oraşul seamănă perfect cu orice oraş de provincie de la noi.
Scoatem bani de la un bancomat, pornim spre Samara. Drumul este când mai prost când mai bun, traficul moderat. În faţa noastră cerul se întunecă iar. Vedem pe şosea cum vine ploaia ca un balaur înfuriat. Intrăm în potop, becurile de „rezervă combustibil” se aprind dar noi vrem să alimentăm numai la Luk Oil. După vreo 80 de kilometri găsim benzinărie, punem ceva în rezervoare, pornim mai departe.
Mai mergem încă 40 de kilometri prin ploaie şi dăm de soare. Ne întindem pe iarba de la marginea drumului, mâncăm ceva şi aţipim un pic. Până la Samara nu mai e prea mult! După aproape o oră, ne sculăm, controlăm bagajele şi pornim.
Este cald, cerul albastru cu nori albi, lumina clară, limpede. Cât vezi cu ochii numai lanuri de floarea-soarelui înflorită. Este foarte, foarte frumos… În depărtare se văd iar nori de ploaie. Ajungem sub ei, suntem luaţi la rost, ne strică poezia, dar nu avem voie să ne supărăm. Astăzi, în cea de-a teia zi în Rusia, în afară de ploi ca pe timpul lui Noe, camioane şi drumuri proaste, localităţi ca Pugacev, Ivanteevka, Nikolaevka şi Ceapaevsk, nu am întâlnit altceva. Oprim la un hotel izolat, care în scurt timp se umple, puţin înainte de Samara. Suntem acum „în grafic”. Trip 482km.
La 5.30 ne trezim, avem duş pe hol, la 7 plecăm. Luăm drumul spre oraş, dar într-o curbă, Theo, care era în faţă, opreşte inexplicabil, în spaţiul foarte îngust între balustradă şi asfalt, la câteva sute de metri înainte de primele case ale Samarei. Nici nu vreau să mă gândesc! Ajung lângă el, opresc mirat, mă ia la ceartă că eu nu am vrut să facem plinul ieri şi acum a rămas fără benzină. Mă liniştesc, benzină e în Rusia mai multă decât apă! Ne uităm în toate părţile, nimic. Merg vreo 50 de metri înainte, pe jos, să văd ieşirea din curbă, benzinărie!!! Drumul coboară un pic aşa că până la benzinărie, cam 200 de metri, merge la vale, şi fără benzină. Îl împing puţin, după care ajunge singur până la pompă. Băgăm plin şi ieşim în drum. Intrarea in Samara se face pe un drum mizerabil, plin de gropi, băltoace, praf şi fum. Sute de maşini amestecate, camioane de pe timpuri, rablagite, care fumegă precum vapoarele, autobuze vechi supraîncărcate, microbuze, „Lăzi” de 30 de ani, şi câte şi mai câte! Avem în faţa noastră o coloană de câteva sute de metri care stă şi ne gazează. Am fi vrut să vedem şi noi ceva din oraşul ăsta cu peste un milion de oameni, dar mai avem de mers azi încă 450 de kilometri până la Ufa. Depăşim toată coloana, trecem de stop şi mergem la întâmplare prin oraş. Ce am văzut seamănă izbitor cu cartierele de blocuri de la noi. Pe un colţ, de unde se vede puţin şi din Volga, găsim un McDonald’s.
Lăsăm motocicletele în parcare dar nu ne desprindem ochii de ele, pentru că, pe aceeaşi direcţie, o tânără superbă a vorbit la telefon tot timpul cât noi am mâncat! Puţin în urma ei am plecat şi noi, să căutăm drumul M5 spre Ufa. În timp ce rătăceam buimaci pe străzi, dintr-un BMW X5 impecabil, lăsând geamul jos, ne salută cu o mână delicată şi cu un zâmbet mortal, o doamnă şoferiţă foarte distinsă şi foarte frumoasă… Ca între BMW-uri! Ajungem pe un bulevard cu şase benzi, pe care mii de maşini abia se mişcă.
Între ele căldură infernală. Depăşim pe unde putem, câţiva şoferi ne salută cu simpatie, unii chiar ne fac loc. Facem câteva poze cu un avion de luptă în mărime naturală expus într-un rond şi luăm, sau mai bine zis ne ia, la „tocat”magistrala M5!
Acestui drum i se face o mare nedreptete. Nu este inclus nici în „Most dangerous roads of the world” nici în „Rutas Mortales” deşi o merită din plin. Porneşte de la Moscova, şi se opreşte, sub indicative diferite, după 9000 de kilometri, mai jos de Vladivostok. O ramură a lui, cunoscută ca „Drumul Oaselor” merge mult spre est, spre Kamceatka, până la Magadan. Este drumul principal (şi singurul) care leagă centrul Rusiei de Extremul Orient şi este parcurs zi şi noapte de milioane de maşini, în special camioane. Să nu vă gândiţi că este cine ştie ce „arteră rutieră” science fiction. Este un drum cu un asfalt bun, de cele mai multe ori cu o singură bandă pe sens, care nu face nicio curbă pe zeci de kilometri, care nu trece prin nicio localitate pe mii de kilometri. Noi am mers pe el 1200 de kilometri fără să intrăm in nici măcar un sat! Şi asta în partea mai populată a Rusiei.
Ce e de la Celiabinsk incolo nu e greu de presupus. Banda de rulare este puţin mai lată decât de obicei. Se mai câştigă ceva în lăţime, cu aproximativ 1 metru de asfalt, dincolo de limita laterală marcată, şi încă aproximativ 1 metru de spărtură de piatră tasată. Viteza camioanelor este de…peste 100Km/oră, la croazieră. În depăşire ajung şi la 140km/oră! Imensa majoritate sunt modele americane, în stare excelentă, cu motorul plasat în faţa cabinei uriaşe. Per total, par a fi ceva mai mari decât cele europene. Nu am văzut niciun control de greutate. Nu am văzut camion oprit pentru depăşire de viteză. Singurele care mai temperează nebunia sunt vechile camioane Kamaz care strâng în urma lor zeci de alte camioane. În urcare, dacă ai un Kamaz în faţă, şi linia continuă pe mijloc, abia mergi cu 30km/oră.
Şoferii ruşi sunt previzibili şi, aş spune, responsabili. Dacă în oraş o mai calcă şi pe-alături, pe M5 trebuie să îi iei ca exemplu. Conduc după regulile lor. Regula de bază e că toţi trebuie să meargă. Dacă un camion merge mai încet şi are în spate alt camion care vrea să depăşească, dă semnal, o trage un pic spre margine, cu roţile din dreapta dincolo de marcajul limită lateral. Cel din spate, dă şi el semnal şi intră în depăşire. Dacă din faţă vine alt camion, acela o trage în dreapta lui, cât poate în afară, şi reduce viteza. În felul ăsta, au loc pe drum, cam 3 camioane în paralel! Nu calcă linia continuă mediană decât dacă stau prea mult în spatele unui Kamaz, Moskvici sau Uaz, şi dacă nu vine nimic din faţă. Fac manevrele astea cu atâta respect şi cu atâta încredere unii faţă de alţii, că stârnesc admiraţie. Nu am văzut „mustrări” obraznice cu farurile, nici din faţă, nici din spate, pumni ameninţători scoşi pe geam de şmecheri cu ceafa groasă în maşini „bengoase”, nu am auzit înjurături scârboase de tot neamul. Nu am văzut accident. Doar motoare putrernice ambalate la maxim.