Duminică 8 Septembrie tot oraşul Ayni sărbătoreşte Ziua Naţională a Tajikistanului, cu o zi mai devreme decât data oficială, 9 Septembrie. Centrul oraşului blocat, poliţia dirijează circulaţia pe străzi înguste prin spatele blocurilor, toată regia cu care suntem familiari de 50 de ani.
În parcul central se desfăşoară o serbare în aer liber care atrage câteva sute de oameni şi personalităţi ale oraşului. Lăsăm motocicletele pe o stradă laterală şi ne amestecăm cu mulţimea din parc dar nu mai abuzez ca la şcoala din Langar să circul prea mult printre oameni. Eu fotografiez iar Theo filmează. Suntem singurii străini printre acei oameni, toţi ne privesc mai mult sau mai puţin insistent, cei din apropierea noastră ne întreabă şoptit de unde suntem. Copii imbrăcaţi în costume de şcoală, băieţii de-o parte a scenei, fetele de cealaltă parte, cu eşarfe şi steguleţe colorate. Pe scena ornată în culorile drapelului naţional o doamnă recită patetic o poezie mai mult ca sigur patriotică pentru că am auzit foarte clar numele „Buchara” şi „Samarkand” aluzie probabil la faptul că acele teritorii din Uzbekistanul vecin sunt considerate ca aparţinând patrimoniului cultural tadjic. Apoi un domn într-un costum sobru cântă acompaniat de câteva instrumente tradiţionale o melodie al cărei refren repeta insistent „Tajikistan, Tajikistan”.
În timp ce domnul cânta, un grup de fete în costume foarte frumoase de mătase se rotesc într-un dans specific popular. Spectatorii sunt aşezaţi după rang, cei mai importanţi pe un rând de scaune foarte în faţă, apoi alţii pe scaune mult în spate apoi alţii şi mai în spate în picioare, toţi îmbrăcaţi de sărbătoare în costume şi cravate, mulţi având pe cap boneta tradiţională.
La plecare am schimbat câteva vorbe cu un poliţist şi un grup de băieţi de şcoală, am salutat frumos către mulţimea care se uita la noi şi am pornit apoi spre ultimul pas al Pamirului, Shachrista Passass, 3378 metri.
Din Ayni se poate ajunge la Samarkand urmând spre vest drumul naţional A377 pe o distanţă de numai 140 de kilometri dar, din cauza divergenţelor dintre cele două ţări legate de teritoriile din zona de frontieră, punctul de trecere Panjakent este închis de mai mulţi ani. Singura variantă rămâne drumul M34 la nord până la punctul de trecere Bekabad şi apoi spre vest prin Uzbekistan. Diferenţa de distanţă este însă mai mare de 350 de kilometri. Aşadar, după câţiva kilometri spre vest pe valea râului Zeravshan, şoseaua asfaltată coteşte brusc la dreapta pe o vale foarte îngustă şi foarte adâncă, între versanţi puternic înclinaţi.
Serpentine strânse şi rampe lungi o duc până pe un platou unde se vând nenumărate feluri de migdale.
Dincolo de platou urcă lung răsucindu-se continuu de-a curmezişul coastelor foarte abrupte. Pare a fi un drum periculos pentru că am văzut cel puţin două TIR-uri prăvălite cu totul în râpele adânci din stânga noastră. În punctul cel mai de sus, după o serpentină scurtă, intră în ultimul tunel al Pamirului, parcurs de noi. Copiii de acum două seri de la Varzob glumeau pe seama acestui tunel şi a celui de la Anzob. Ambele au 5 kilometri dar acesta este construit de chinezi iar celălalt de iranieni. Copiii spuneau: kitaiski tunel haraşo (şi făceau cu degetul mare semnul victoriei), iranski tunel nietu haraşo (şi întorceau pumnul cu degetul în jos râzând).
Aveau dreptate. Tunelul seamănă perfect cu cele pe care le-am văzut în Austria, este uscat, asfaltul neted, marcat vizibil pe mijloc şi lateral, luminat cu absolut toate becurile aprinse, refugii de urgenţă bine luminate şi marcate. Ventilatoare imense în funcţiune scot aerul viciat de gaze şi aduc aer proaspăt de afară. După ce ieşim din tunel avem un control al armatei dar noi suntem invitaţi de soldaţi să trecem pe lângă maşinile care aşteptau şi să ne vedem de drum. Dar odată ce am ieşit din tunel se pare că am ieşit şi din munţi. Peisajul este complet schimbat, drumul coboară lent o vale largă înconjurată de câteva muchii joase de munte şi coline împădurite. În aproximativ 30 de kilometri nu mai avem nici urmă de magnificul Pamir, mergem pe o întindere nesfârşită, uşor vălurită, arsă de soarele fierbinte şi acoperită de tufe uscate. Observăm că satele arată aici infinit mai bine decât în sud.
Înainte de Istaravshan, ultimul oraş mai mare din Tajikistan prin care trecem, facem o pauză la umbra unei mici liziere să ne hotărâm dacă trecem astăzi în Uzbekistan sau lăsăm pentru mâine. Hotărâm să rămânem totuşi în Tajikistan şi să trecem graniţa abia mâine când o să avem mai mult timp să ne dăm seama cum stau lucrurile acolo. La nord de Istaravshan pământul este mai fertil, pe marginea şoselei sunt grădini în care se cultivă roşii destul de frumoase. Am cumpărat şi noi şi am poposit apoi la marginea satului Nau la un „cafe,” o construcţie nouă cam urâtă dar cu un patron primitor.
Până s-a lăsat întunericul am mâncat bine, un fel de pilaf cu carne de vită cu roşiile cumpărate pe şosea, am mai discutat cu patronul, cu câţiva şoferi în trecere pe acolo, am tras apoi un divan neacoperit mai într-o parte şi am dormit sub cerul liber.
Trip 138 km.
Nu am plătit nimic pentru dormit afară dar patronul a insistat să-i facem poze cu soţia şi copiii şi să i le trimitem dar nu a putut să ne dea o adresă corectă de e-mail. Nu cred că îl vom găsi vreodată ca să-i arătăm recunoştinţa dar, poate cu timpul, cine ştie! După un mic-dejun foarte european pornim spre graniţa uzbecă până unde avem 10 kilometri.
Mergem cam 20 de kilometri şi nu ajungem la punctul de trecere Bekabad pe care noi îl credeam pe drumul principal. Întrebăm la o benzinărie mică şi oamenii ne spun că trebuie să întoarcem şi după 10 kilometri să cotim pe un drum secundar în dreapta şi dăm de graniţă. Ajungem repede dar găsim acolo multă lume care aştepta liniştită cu bagaje, în soare şi în praf, printre clădiri în paragină, în faţa unor porţi mari din plasă de sârmă închise, deşi era înainte de ora 12. Un soldat ne spune că abia mâine se deschide graniţa dar dacă nu putem să aşteptăm putem să mergem în continuare spre nord încă 40 de kilometri până la Buston pe unde se poate trece astăzi. Nu ştiu de ce am avut impresia că totul ar fi legat de un mic scandal iscat în jurul unor maşini dinspre partea uzbecă. Temperatura aerului urcase probabil spre 40 de grade, conduceam în mânecă scurtă pe un drum infernal, printre cele mai proaste porţiuni întâlnite pe tot drumul, cu un asfalt plin de gropi adânci şi de praf. Până şi pe două roţi era greu să te strecori printre gropi, mergeam ca nişte turmentaţi numai în zig-zag-uri încercând să protejăm motocicletele. Nu mai era nici urmă de munţi nicăieri, doar câteva dealuri domoale acoperite de iarbă uscată. Am mers aşa prin pustiul fierbinte mai mult de 25 kilometri până am dat de drum bun şi câteva sate. Într-unul din ele am oprit să cumpărăm un pepene roşu de la nişte oameni care vindeau direct din portbagajele unor „Lada” cocoşate. Un vânzător mi-a cerut 3 Somoni(80 de cenţi) dar noi nu mai aveam disponibil decât unul şi câţiva păstram pentru eventuale plăţi la graniţă. I-am arătat că numai unul avem, să-mi dea un pepene foarte mic dar el ne-a dat unul mare pe gratis. A trebuit să-l pun în cutie şi să merg cu capacul deschis câţiva kilometri până într-o pădurice, la umbră, unde am mâncat mai puţin de jumătate.
Restul l-am dat unui băiat cu o bicicletă rablagită care s-a învârtit pe lângă noi, curios să afle cât mai multe. Ne-am răcorit puţin în apa foarte limpede a unui canal betonat, paralel cu drumul, şi pe la ora 14 am ajuns în vama tadjică. Doi militari tineri, veseli, glumeţi, unul vorbind puţin engleză, rezolvă foarte repede cu documentele. Aflăm de la ei că punctul de frontieră de la care veneam este închis pentru că este Ziua Naţională a Tajikistanului şi oficial nu se lucrează. Nu se lucrează dar ne cer 20 de dolari, pentru motociclete. Eu le dau două bancnote de 10 dolari şi ei îi pun într-un sertar şi îmi mulţumesc. Atunci eu prind puţin curaj şi le spun: „domnilor vă rog, nu prea mai avem bani, avem mult de mers până acasă, nu ar fi posibil să plătim doar pentru o motocicletă”? Cel care vorbea englază mi-a dat înapoi o bancnotă râzând cu înţeles, eu i-am mulţumit cu mâna pe piept, ne-am strâns mâinile, am dat Tajikistanului binemeritatul „smiling face” şi am plecat spre Uzbekistan.
