Alma-Ata nu este un loc oarecare în ansamblul călătoriei. Este alături de Baku, în Azerbaijan, un punct de referinţă. Încă de când planificam kilometru cu kilometru tot drumul, am considerat Alma-Ata locul de unde începem să ne întoarcem spre casă. Nu este cel mai estic punct de atins dar, psihologic şi teoretic, de aici o luăm înapoi. Avem în linie dreaptă, de la Bucureşti, ceva peste 4000 de kilometri, iar pe şosele ceva peste 6000 de kilometri. Am considerat că dacă ajungem întregi aici avem şanse mari să putem presupune că va fi un succes. Dacă ajungem întregi şi la Baku putem chiar să declarăm succesul. Orice s-ar întâmpla după Baku, greul va fi fost trecut şi numai ghinionul ne-ar putea umbri vitejia! Odată ajunşi la Alma-Ata vom fi trecut cu bine de toate greutăţile din Rusia (mult mai mari decât am presupus), vom fi trecut stepa kazakhă, despre care nu ştiam nimic şi care ne fusese prezentată ca fiind înfricoşătoare de însuşi consului kazakh la Bucureşti, care mi-a spus glumind că sunt „crazy tourist”, vom fi câştigat destulă experienţă în relaţia cu oamenii şi obiceiurile locurilor. Am administrat bine banii, suntem sănătoşi, nu avem nici măcar o zgârietură, nu am intrat în scandaluri, nu am avut necazuri cu poliţia, ne-am înţeles perfect între noi. Am schimbat până aici trei fuse orare, nici nu mai ştim pe unde, şi am rezolvat cu somnul irezistibil care mă prindea în jurul prânzului, dormind pe marginea drumului. Am prins oarecare abilitate în folosirea limbii ruse, câteva cuvinte, dar suficient să stabilim un contact cu cineva. Ne-am încadrat perfect în planul de kilometri, ba chiar avem un avans de trei zile. Motocicletele au funcţionat bine, bagajele, cu mici ajustări, au stat bine, echipamentul a făcut faţă tuturor condiţiilor de drum. Lap-top-ul, GPS-ul, aparatul de fotografiat, obiectivele funcţionează perfect. Sigur, de aici încolo urmează munţi înalţi, pasuri de peste 4000 de metri, Coridorul Vakhan vecin cu Afganistanul, drumuri proaste, deşertul din Turkmenistan, incertitudinea vizei turkmene, riscuri de instabilitate cu potenţiale conflicte armate, dar acum avem o experienţă. Am învăţat mai bine ce depinde de noi şi ce nu, cât control putem noi să avem asupra situaţiei. Experienţa asta, îmbogăţită cu fiecare ţară, cu fiecare cultură, atât cât este ea, va trebui să ne ducă până la Baku. Nu ştiu la ce se gândeşte Theo dar eu, abia aştept să intru în munţii din faţa noastră, ca într-un tărâm al visurilor şi al ispitelor irezistibile…
Mă trezeşte din reverie lătratul unor câini dinspre un releu de telefonie din stânga noastră, cam la 200 de metri. Apare şi un om subţirel şi scund, îmbrăcat în uniformă de paznic. Vine agale spre noi pe drumul de pământ, printre ierburile uscate cu potăile pe lângă el. Este un om simplu, foarte calm în timp ce îi explicăm că facem doar câteva poze spre oraş, nu ne interesează releul, şi apoi plecăm. Nu contează ce poze facem, şi după ce ne întrebă „v at ku da” ne invită să bem un ceai! Şi noi care credeam că o să ne certe ! Mergem toţi la cabina lui de la baza releului şi omul aşterne imediat pe jos un covoraş şi o salteluţă pe care pune câteva pungi de plastic cu mâncare: două ouă, puţină brânză, puţină smântână, o roşie, un măr, ceva pâine. Este clar că e mâncarea lui pentru schimb, până mâine. Refuzăm mâncarea dar el, tăcut, deja a tăiat tot în bucăţi mici. Cum să mai refuzi asemenea bunătate de om!
Ne îndeamnă să luăm şi ne întreabă de drumul nostru. Scoatem harta Asiei Centrale şi îi arătăm traseul. El, cu un calm absolut, urmăreşte cu degetul liniile roşii de pe hartă, căzut pe gânduri. Nu pare foarte surprins de ce facem noi, nu se manifestă vizibil, doar aprinde o ţigară şi trage adânc, privind spre depărtare. Cine ştie ce e în sufletul lui!? Este un om tânăr, poate ar vrea şi el să călătorească, să vadă lumea, dar nu poate. Numai aşa îţi dai seama, puţin jenat, cât de norocos eşti şi cât de multă nedreptate este pe lume…Sorbim ultimele picături de ceai, mulţumim, rahmat, cu ambele mâini pe piept şi pornim spre Alma-Ata. Din nou Kazakhstanul ne-a uimit cu generozitatea lui! Coborâm printre coline înverzite şi livezi culese, drumul face câteva curbe strânse, intră printre case şi dă într-o şosea cu patru benzi plină ochi. Temperatura este probabil mai mare de 40 de grade Celsius. Este vineri, ora 16, şi mii de maşini se îndreaptă spre oraş. Între ele, fum, praf, dogoare, luptă pe viaţă şi pe moarte pentru un loc mai bun. Schimbă direcţia foarte scurt, unele merg pe lângă asfalt, pe pământ, prin gropi şi prin bălţi, ridicând praf şi noroi. Sunt maşini de toate felurile, mari, mici, noi, vechi, curate, murdare, îndoite, TIR-uri, camioane de acum 40 de ani, supraîncărcate, cocoşate, strâmbe, toate se duc la Alma-Ata! Noi, deja experimentaţi, ne ţinem bine între ele, în admiraţia multor şoferi şi pasageri care coboară geamurile, ne zâmbesc, ne salută, ne întreabă de unde suntem, ne fotografiază cu ce au la îndemână…Oprim imediat după ce intrăm în oraş, în parcarea unei benzinării, să vedem ce facem. Avem de la Stas din Kamceatka un număr de telefon al lui Andrey, preşedintele clubului de motociclism „Almaty Nomads”. Sună Theo, i se răspunde în ruseşte. Explică el în engleză ce şi cum, i se spune în foarte puţină engleză că o să ne sune cineva. Aşteptăm. Sună repede telefonul, un alt Andrey, foarte bun vorbitor de engleză, ne cere un reper de unde suntem să vină cu motocicleta să ne ia. Se pare că funcţionează. Spunem un nume de bazar şi aşteptăm. După vreo 20 de minute apare Andrey, un tip spre 30 de ani, un rus blond cu ochi albaştri, scund, cam plinuţ, călare pe o motocicletă Suzuki. Facem cunoştinţă şi pornim repede pentru că el se grăbeşte. Megem pe nişte străzi înguste cu bălării în loc de trotuare, cu conducte suspendate prin care nu ştiu ce trece, printre case şi mai bune şi mai rele şi oprim în faţa unor porţi de tablă prin care nu se vede nimic în interior. Se vede că Andrey este de-al locului, bagă mâna pe undeva şi deschide porţile. Intrăm şi parcăm pe pavajul acoperit. Trip 332Km.
În curte sunt două clădiri. Una este o casă mare cu etaj, îngrijită, în care locuieşte Andrey, preşedintele clubului „Almaty Nomads” iar vis-a-vis un corp de camere înşirate una după alta care sunt pentru oaspeţi, motociclişti ca noi. Avem o cameră mare pentru dormit, cu saltele pe jos, televizor, bucătărie completă, o cameră pentru duş, saună! În frigider câteva sticle de bere, câteva conserve, pe rafturi ceai cafea, zahăr,etc. Putem să stăm mai multe zile, ne gospodărim singuri, nu trebuie să plătim nimic dar la plecare trebuie să lăsăm curat, vase spălate, iar în frigider, dacă am consumat ceva trebuie să punem la loc. Bineînţeles, dacă vrem să lăsăm şi altceva, alimente, ceva bani (totul se foloseşte exclusiv pentru aceste spaţii) se poate. Andrey pleacă repede dar spune că va reveni puţin mai târziu. Rămânem singuri şi ne instalăm comod la „Almaty Nomads”! Între timp vine Andrey, gazda, un bărbat rus trecut de 40 de ani, care ne pune pe gânduri cu povestea lui. Au căzut, el şi soţia lui, acum câţiva ani, cu motocicleta pe o şosea în Kazakhstan. El a fost lovit uşor dar soţia a fost rănită mai grav. A murit în aproximativ 2 ore aşteptând să vină „Salvarea”. Iată că se poate întâmpla! Mai apare şi sora lui, o domnişoară sub 30 de ani foarte drăguţă, vioaie, vorbitoare de engleză, apoi revine Andrey al nostru, cel mic, cu încă un motociclist, Roman, tot rus.
Pornim cu toţii, cu două maşini, la un restaurant în oraş. Ne instalăm într-o grădină mare, la o masă foarte scundă, aşezată pe un fel de podium acoperit cu covoare şi saltele subţiri. Toată lumea se descalţă şi se aşează turceşte în jurul mesei. Ei comandă ceva specific, cu carne ce pare a fi de cal sau de vită, foarte gustos, salată cu roşii, castraveţi, ceapă şi alte verdeţuri aromate.Bem bere făcută în Rusia şi discutăm. Ne alungă spre casă o ploaie torenţială, însoţită de vijelie. Am vrut să plătim şi noi ceva dar am fost refuzaţi. Înainte să ne despărţim, Andrey cel mic ne spune că mâine (sâmbătă) el cu Roman şi încă un prieten se duc la Shu, un oraş la vreo 350Km spre vest unde sunt invitaţi de clubul motocicliştilor de acolo „Liberty Shu”. Revenirea este duminică seara şi dacă vrem putem să mergem. O.K mergem, oricum trebuie să aşteptăm până luni să ne ducem la ambasada Uzbekistanului. Dimineaţa de sâmbătă ne-am petrecut-o în grădina din spate a casei lui Andrey, într-un foişor frumos de lemn, studiind hărţi, numărând bani, făcând calcule. Pe la ora 11 au apărut cei 3 prieteni, Andrey, Roman şi Viktor cu motocicletele. Viktor o are şi pe prietena lui, o rusoaică blondă cu alură de top-model! Pentru a ajunge la Shu trebuie să mergem vreo 200 de kilometri spre vest până la Korday, oraş la graniţa cu Kyrgystanul, şi apoi încă vreo sută de kilometri tot spre vest. Drumul şerpuieşte pe la baza lanţului muntos de la sud de Alma-Ata, pe un podiş arid, nu prea înalt, până la Korday, apoi coboară într-o câmpie înaltă, mai fertilă până la Shu.
Se vorbeşte printre prieteni că mai toată marijuana care ajunge în Rusia, şi mai departe, ar trece pe aici. Cîteva controale serioase de poliţie întâlnite pe drum ar putea să aibă legătură cu asta! Noi ajungem în marginea oraşului pe la ora 18 pe o ploaie măruntă. Suntem aşteptaţi acolo de 6-7 băieţi de la Liberty pentru a face o fotografie în faţa monumentului pe care stă scris cu litere imense „Shu”.
Mergem apoi acasă la preşedintele Han, o casă nouă, foarte mare şi foarte îngrijită, unde lăsăm motocicletele în garaj şi schimbăm echipamentul. De acolo, cu două maşini mari Toyota Hilux ale lui Han, ne ducem la un restaurant unde ne aşteaptă o masă îmbelşugată.
Obiceiul este ca fiecare să spună ceva, cam în ordinea importanţei. Primul vorbeşte, bineînţeles, Han, un tip simpatic, foarte sigur pe el, chiar charismatic. În afară de bucuria că se revede cu prietenii din Alma-Ata, spune că se bucură să aibă ca oaspeţi doi motociclişti din Romania, tată şi fiu, care au pornit la un drum atât de lung. Ne urează mult noroc şi ne asigură că de câte ori venim la Shu putem să mergem la el. După o mică pauză de un pahar de votcă urmez eu. Spun că ne bucurăm că putem să îi cunoaştem, le mulţumesc foarte mult pentru ospitalitate, nu numai lor dar şi poporului kazakh care s-a purtat atât de frumos cu noi. Dacă vor veni în Romania, să ne caute, îi ajutăm cu cea mai mare plăcere. Urmează altă pauză, alt vorbitor, îi vine rândul şi lui Theo, toţi spunem în principiu cam acelaşi lucru: ne bucurăm că suntem împreună şi că viaţa de motociclist îţi oferă ocazia să cunoşti asemenea oameni! Unul dintre ei ne spune că ne-ar fi văzut din maşină, cu câteva zile înainte, pe la Karaganda, şi ne-a salutat. Tot ce se poate, ne-au salutat zeci de maşini în Kazakhstan!
Masa se întinde până spre ora 23 iar afară plouă cu găleata. Planul este ca de acolo să mergem la saună, apoi la biliard, în orice caz foarte puţin somn. Spun că sunt obosit şi sunt sunt lăsat în drum la o casă foarte modestă a unuia din membri, să mă culc. Cam murdar acolo şi cam mare dezordine dar nu mai contează. După ce rămân singur, tai un pepene roşu din cei câţiva lăsaţi pe jos, mănânc puţin să mai sting alcoolul şi mă culc pe o canapea. Spre dimineaţă, au venit acolo toţi cei de la Alma-Ata, împreună cu gazda, şi s-au prăvălit, pe jumătate dezbrăcaţi, fiecare pe unde a putut, într-o căldură greu de suportat…Trip 324 Km
