Cu viza uzbecă în buzunar decidem să facem un exerciţiu de practică diplomatică, adică să mergem la Consulatul Turkmenistanului, altă ţară cu mari emoţii, şi să vedem ce zice domnul consul când îi cerem viza domniei sale. În Romania treaba a mers prost sau mai deloc. Ştiind cât de dificil este să obţii o viză pentru ţara asta, am întrebat la ambasada lor din Bucureşti, încă din luna februarie care sunt formalităţile. Mi s-a răspuns că o viză de tranzit de 10 zile se acordă fără probleme dacă ai deja, în paşaport, viza ţării din care vii şi a ţării în care pleci.
Asta înseamnă Uzbekistan şi Azerbaijan. Am luat frumos viza pentru Azerbaijan, în Bucureşti, iar pentru Uzbekistan am urmat procedura standard, pentru cazurile în care nu există ambasadă în ţara de unde este cel care solicită. Formularul primit de noi de la Stantours este o garanţie sigură că viza este aprobată (formularul are pe el un număr de cod care se acordă numai celor cărora li se aprobă viza), urmând doar formalitatea aplicării ei în paşaport. Cănd am arătat paşapoartele cu viza azeră şi formularul de la Stantours consulului turkmen la Bucureşti acesta mi-a spus că totul e OK, să vin a doua zi la el şi să depun documentele pentru o viză de tranzit de 5 zile. Păi cum 5 zile, astă iarnă ai zis 10 zile ! Nu, numai 5 zile şi trebuie spus exact ziua şi locul cănd vrei să intri în Turkmenistan. Băi omule, tu eşti căzut în cap, cum să-ţi spun eu ţie, acum în iunie, ziua când o să intru la voi în ţară, în septembrie. Noi nu venim cu avionul, cu bilet la dată fixă. Noi avem de mers până acolo 10.000 de kilometri, există un plan, dar cine ştie dacă ne putem ţine de el, la secundă. Dă-ne 10 zile, nouă ne trebuie 3 sau 4 să traversăm Turkmenistanul şi în felul ăsta, mai putem şi noi să o ajustăm din mers. Nu, numai 5 zile. Bine mă, 5 zile, venim mâine! A doua zi, omul nostru nu mai vrea nici 5 zile, nu mai vrea deloc. Dacă nu avem în paşaport viza uzbecă nu se poate. Când ajungem în zonă, mai pe-aproape, să cerem acolo viza că nu va fi nicio problemă. Cu alte cuvinte, domnul consul sau ambasador, ce-o fi fost, şi-a bătut joc de noi. Ne-a lăsat baltă cu două-trei săptămâni înainte de plecare. Cum s-o numi asta în limbaj diplomatic?
Dăm relativ repede de consulatul turkmen. Acolo, un domn tânăr, simpatic, uşor brunet, mă salută zâmbind prin mica fereastră care desparte cămăruţa pentru public de biroul lui, destul de mic şi el: „hello my friend”! Pare bine pentru început. „Hello my friend” răspund şi eu. Îi prezint traseul în linii mari şi ajung la subiect: viza! Care viză, de ce nu am luat-o la Bucureşti, doar e şi acolo ambasadă. Îi spun toată povestea, el nu e de acord, repet, el tot insistă că de ce nu am cerut viza la Bucureşti. Pare un dialog al surzilor. Se enervează, ameninţă că ia telefonul şi sună la Bucureşti şi dacă mint e de rău. Sună mă la Bucureşti, să-ţi spună ei dacă pe mine nu mă crezi! Sună undeva, nu ştiu unde, se calmează, devine iar prietenos, iar întreabă, iar explic, iar arăt în paşaport ambele vize, începe să o scalde că mai bine ne ducem la Dushanbe, în Tajikistan (în următoarea ţară în care trecem, Kyrgystan, Turkmenistanul nu are reprezentanţă diplomatică), şi acolo sigur luăm vizele. Eu insist, de ce la Dushanbe, ce aici nu e consulat? El spune că e târziu, să venim mâine să vadă ce poate face. Renunţăm şi noi, oricum e doar un exerciţiu.
Prelucrarea unei cereri de viză durează 10 zile şi nu e sigur că o vei obţine. Nu avem de gând să stăm atât de mult aici, nici programul nostru nu permite, vom vedea la Dushanbe. Acolo sunt mult mai mulţi „travellers” decât în Kazakhstan şi ambasadele sunt mai obişnuite cu cererile de vize. Aşa scrie şi în „Lonely Planet”. Ne întâlnim cu Peter, olandezul, mergem în parcul Panfilov, discutăm despre trasee, despre motociclete, despre elicoptere şi stabilim să plecăm împreună spre Kyrgystan miercuri de dimineaţă. Ziua de marţi am vrea să o folosim să vedem ceva din oraş. Se face târziu şi începe să plouă mărunt. Înapoi acasă, printre maşini tembele, gaze, poze cu telefoane mobile şi întuneric. Ajunşi în grădina liniştită, cu un ceai în faţă, ne dăm seama că am uitat toată mapa cu documente şi fotografii pentru vize la ambasada Uzbekistanului. Noapte bună! Astăzi avem de rezolvat căteva lucruri importante. Mai întâi, recuperarea documentelor de la consulatul uzbec, dacă or fi acolo şi nu le-am pierdut prin altă parte. Trebuie apoi să mergem la consulatul Turkmenistanului să vedem ce şanse avem pentru viză. O mică plimbare prin Alma-Ata şi înapoi acasă. Andrey ne-a promis că o să vină mai devreme de la birou şi o să ne plimbe şi el prin oraş. La consulatul Uzbekistanului ajungem repede pe acelaşi bulevard supraaglomerat. Primim în schimb multe semne de simpatie, suntem întrebaţi, salutaţi, fotografiaţi. Explic în engleză unui poliţist tânăr la poartă, el dă un telefon şi mă invită înăuntru. Când ajung în mica sală plină de lume care manevra documente, din spatele unei fereste de ghişeu apare o domnişoară drăguţă şi îmi întinde mapa mea albastră. Mulţumesc foarte mult, nici nu mă uit în ea şi pornim la consulatul turkmen, la doi paşi.
Lăsăm motocicletele în faţa clădirii şi mergem în curtea din spate. Consulatul este de fapt o cameră. La ghişeu, două doamne, una mai tânără una mai în vârstă, mamă şi fiică explică din greu domnului consul, în limba rusă. Din expresia feţei şi din ton înţelegem că şi ele au greutăţi. Ies puţin afară, dar nu pleacă, intrăm noi. „Hello my friend!” îi spun, el se uită la mine, nu prea prietenos, răspunde „heloo” şi mă întreabă ce vreau. Viză vreau (discuţia se poartă în engleză), ai zis ieri să vin azi! Începe iar ca ieri, că de ce nu am cerut viza la Bucureşti. Îi spun şi eu iar ce i-am spus ieri. Zice că nu înţelege, vorbeşte mult, amestecat, bate câmpii. Doamna mai tânără de afară aude toate explicaţiile mele spuse de mai multe ori şi se oferă să traducă în ruseşte pentru domnul consul. Îi spune tot, în limba rusă, el o ţine pe a lui, trebuia să iau viza la Bucureşti, acum dacă nu am luat-o, să ne ducem la Dushanbe, în Tajikistan, sau la Tashkent, în Uzbekistan, că nu va fi nicio problemă. Nu mai insist, şi doamna mă sfătuieste la fel, dar vreau să-l sperii, dacă pot, pe diplomatul ăsta viclean. Îi spun că o să ne ducem acolo unde zice el dar îl invit puţin, dacă poate, să vină până la motocicletele noastre în stradă să-i arăt ceva. Îmi spune să aştept câteva minute. Sincer să fiu, nu mă aşteptam să vină. Mergem împreună cu doamnele, care sunt şi ele curioase. Îi arăt pe cutii lista cu ţări şi îi spun de sistemul nostru de „calificative”. Toate ţările prin care am trecut au „smiley face”; Kazakhstanul are de pe acum acelaşi calificativ. „Domnule consul, dacă noi nu vom putea să trecem prin Turkmenistan spre casă, numele ţării dumneavoastră va fi tăiat cu o linie, va avea în dreptul ei un „sad face”, probabil singurul din toată lista, şi vom scrie acolo „no turkmen visa”. Understand?! În plus, noi vom călători cu cutiile astea prin alte ţări ale Asiei şi ale Europei, vom întâlni mulţi turişti şi, cine va întreba îi vom spune de ce Turkmenistanul are „sad face”. Understand?! Sare ca ars: nu, să nu faceţi asta, vă garantez eu că veţi obţine viza la Dushanbe, acolo e ambasadă mare, sigur o să treceţi şi prin Turkmenistan, noi vrem să ne viziteze turiştii. Simt că e prins la înghesuială şi plusez: „Puteţi să ne ajutaţi?” „Cum să vă ajut?” „Să sunaţi acum la Dushanbe şi să ne confirmaţi că nu vom avea greutăţi acolo”. „Acum nu pot să sun dar vă garantez că nu va fi nicio problemă”. Nu mai am ce să fac, oricum cred că a fost un exerciţiu bun, oamenii sunt sensibili la „imagine”. Dăm mâna şi ne despărţim cu zâmbetul pe buze. Deja ştiu ce am de făcut la Dushanbe! Putem acum să mergem la plimbare…