Hotelul în care am dormit la Murghab e probabil cel mai răsărit din oraș. O construcție destul de nouă, cu două etaje, în curtea căreia sunt parcate la linie mai multe motociclete. Cele mai multe dintre ele par a fi închiriate dar sunt și două BMW-uri mari, un 1200GS și un F800GS cu numere de Olanda. Mi-aduc aminte că ei sunt cei cu care Peter trebuia să meargă și cu care vorbisem să ne vedem pe Wakhan. Intreb de Peter, iar olandezii imi spun că a avut ceva probleme la Ducatti și nu a mai putut să continue in același ritm cu ei. De la Khorog el a mers pe varianta asfaltată. Mîncam un mic dejun cinstit, legăm totul pe motociclete și suntem gata de plecare. Nu inainte să trântesc un “selfie” cu una dintre domnisoarele de la hotel. O tajika foarte simpatica, din pacate nu ii mai rețin numele. Facem “selfie-ul”, contact, cateva momente ca motorul să își intre în bătăile normale și pornim.
Trebuie sa scoatem bani. Cautam în zadar un bancomat și pana la urmă ne ajută o doamnă de la o bancă locală. Avem și “somoni”, ne mai trebuie benzină și suntem gata să mergem către coridorul Wakhan. Benzinariile in Tajikistan sunt ceva ce trebuie să vezi ca să crezi. De fapt, sunt niște butoaie imense cu benzină, un robinet și mai multi recipienți.
Omul de serviciu e foarte de treabă, îi ajută pe olandezi să alimenteze, noi așteptăm cuminți. Ei sunt un grup mare, într-adevăr cu motoare închiriate din Osh, cu ghizi, mașini de asistență, tot ce trebuie. Ei au planificat astăzi un traseu pînă la granița cu China.
Ne salutam, alimentam și noi și suntem gata de drum.
Parasim Murghab-ul și nu la mare distanță, înca un punct de control. Oprim în fața barierei, prezentăm documentele, baieții se uită mirați la motoare, același dialog – mai mult în semne – “de unde suntem, unde mergem, cît costă toate cele?”. Facem o poza cu Murghab-ul vazut de departe și noroc bun, pornim către granița cu Afghanistanul !
Suntem pe Pamir Highway. Pamir-ul ăsta la care tot visăm de atîta timp. Mergem încet, grupat, ne oprim des pentru poze. Din pacate Vali are o problemă. A incercat să facă duș de dimineață, dar, nefiind apa suficientă și caldă, se pare că a cam răcit. Îl doare stomacul, are o stare de greață ușoară și nu-I prea arde de mare lucru. În plus, fiindcă șoseaua merge la peste 3500 de metri altitudine și printr-un pustiu cum rar am mai văzut, e destul de frig și bate vîntul.
Asta nu-l ajuta deloc pe Vali. Înaintăm printr-un deșert la peste 3000 de metri pînă întîlnim un biciclist oprit pe marginea drumului. Oprim, salutam, schimbam cateva vorbe. E tocmai din Germania și își petrece concediul pedalînd pe Pamir Highway. Vali il roagă, fiindcă știe de cand el mergea pe bicicletă, că omul asta trebuie să aibă ceva dulce la el care să îi mai alunge din greață. Îi dă un biscuite și ne vedem fiecare de drum. Nu mai mergem prea mult și ni se face foame. Ajungem la o așezare formată din cateva case specifice zonei ăsteia, case perfect dreptunghiulare, din pământ, cu acoperiș plat. Vedem un “Kafe”, oprim și intrăm. În față sunt parcate mai multe mașini de teren și pe lângă ele mișună câțiva oameni mai în vîrsta, cu fețe de turiști occidentali. Vali se grăbește să intre înauntru să se lungească puțin, eu ramân afară la o țigară și schimb cîteva vorbe cu ei. Fac parte dintr-un grup mai mare, grup în care sunt turiști din Noua Zeelanda, America, Anglia și Canada. O doamnă, trecută bine de prima tinerețe, este absolut uimită de planul nostru și e foarte curioasă să afle cât mai multe detalii. Stam de vorba preț de vreo 10 minute, îi dau câteva stickere cu blog-ul nostru, facem poze și intru să manânc. Îl găsesc pe Vali întins pe podiumul specific fiecărui local din Asia Centrala, sforăind. Dragos soarbe ceva supa cu taiței care arată și miroase bine. Iau și eu o porție de “laghman” și manînc pe nerăsuflate. Dupa masă cumpăr o doza de Coca Cola, mai trag o tigară, Vali se mai odihnește puțin și iată-ne din nou gata de drum. De unde suntem acum pana la bifurcația unde M41 se desparte în două mai avem aproximativ 60 de kilometri. Asfaltul e încă prezent dar mergem în continuare cumpătat, să avem timp să sorbim din plin minunațiile pe care le vedem. Nu trece prea mult si ajungem la începutul drumului către granița cu Afghanistan. Aici, Pamir Highway se bifurcă. În direcția noastră de mers, în stînga, “se lasă” un drum care ajunge la granita cu Afghanistan-ul, de unde continuă pe coridorul Wakhan. In dreapta, continuă drumul cât de cât asfaltat care merge catre Khorog. E în jur de ora 3, soarele e sus pe cer și strălucește cu putere. Vali și-ar dori să ne oprim la Bulunkul, un lac frumos despre care ne-au povestit de dimineață olandezii.
Nu stiu cum și de ce, dar ceva mă impinge să continuu, tot mai departe, spre granița cu Afghanistan-ul. Dupa o mică ciondaneală, deliberăm. Plecam spre Wakhan și încercăm să ajungem la Langar. Înainte de asta, aranjăm trepiedul pentru o poză. Din senin, apar trei barbați, cam la 40 de ani, curioși din cale afară ce-I cu noi pe-acolo. Avem același dialog pe care aproape l-am invatat pe de rost, facem și cu ei o poză și plecam mai departe. De-aici, drumul nu mai are asfalt aproape deloc.
Din loc în loc găsim nisip fin ca pe plajă. La una din pasajele astea, trebuie sa detaliez putin ce am simtit. Din cum merge drumul ăla printre vîrfuri de peste 7000 de metri, am ajuns la o porțiune de vreo 800 de metri cu nisip afînat și urme proaspete de roți. Opresc să studiez puțin ruta pe care ar trebui să o abordez, trag aer în piept, strâng ambreiajul și Doamne Ajuta! Am sub mine 250 de kilograme de fier și bagaje pe care trebuie să le strunesc în așa fel încat să nu mă dezechilibrez și să cad. Nu pot să merg nici prea repede pentru că pot risca să ma lovesc, dar nici prea încet pentru că m-aș afunda în nisip. Mi-aduc aminte perfect, acum cand aștern cuvintele astea, cât de încordat eram.
Aveam dinții atît de incleștați încât aproape mă durea maxilarul iar privirea imi este împărțită între trasa pe care trebuie să o aleg și imensitatea de munți ce ne înconjoară.
Spatele motocicletei face în toate felurile, încerc să corectez din accelerație, mă mai ajut de picioare să nu cad complet și iată-mă trecut. Opresc să imi trag suflul și mă izbește un gînd. Un vis pe care îl am demult și pe care vreau neapărat să îl duc la îndeplinire este o participare la Dakar. Pînă la momentul ăla, îmi doream să pot crede că în calitate de motociclist. Ei bine, nu prea cred că o sa fie posibil prea curînd. Am mers poate 1 kilometru pînă acum pe nisip afînat și deja am transpirat de emoție. Nu prea văd cum aș putea să merg numai pe așa ceva preț de niște mii bune de kilometri. Desigur, nu am renunțat la vis, dar am să reconsider in ce calitate am să merg acolo. Dupa ce am trecut toți cu bine de pasajele cu nisip, începem urcarea către ultimul la peste 4000 de metri. Avem in total, pe traseul nostru pe Pamir Highway, 4 pasuri peste 4000 de metri. Primul a fost Kyzyl Art (4320), a urmat Ak-Baital (4655), apoi Pasul Uybulok (4232) iar acum mergem spre Khurugush (4344). Odata ajunși în pas, care de fapt seamănă mai mult cu un vârf de deal, oprim să ne tragem sufletul. Vali se simte din ce în ce mai rău și se pare că a început să facă febră. Nu se poate bucura pe deplin de tot ce ne este dat să vedem, așa ca se intinde pe jos, pe mijlocul drumului să se liniștească puțin.
Ii dau un baton de cereale de la Dragos, încearcă să îl mănânce dar se vede clar ca nu e în apele lui.
Îmi pare rău acum, cînd îl văd așa, că nu ne-am oprit la Bulunkul. Ar fi fost poate, o idee mai buna. Acum ceasul bate de ora 4 și mai avem 70 de kilometri pînă la prima localitate de pe harta, Langar. Orice calcul pe care încercăm sa il facem, e destul de relativ. La 12 mii de kilometri de casă, nu prea ai niciun motiv să te grabști decît dacă ești amenințat de întuneric. Începem să fim. O poză, batem palma și pornim la vale. Dupa 12 kilometri, ajungem la un punct de control. Se numește Khurugush și, odată cu el, facem contact și cu malul afghan.
Mă cuprinde o senzație ciudată, simt un soi de furnicături în palme și un fior rece îmi dezmorțețe spatele hodorogit de pietrele de pe drum. Încă nu realizez pe deplin, dar suntem la câteva sute de metri de Afghanistan. Mergem cu ochii lipiți de luciul râului pînă întâlnim o barieră și cîteva coșmelii de pămînt. Oprim, nici țipenie de om. Ne uităm în zare unde se aud niște câini și vedem că spre noi se îndreaptă niște soldați. Suntem obișnuiți deja cu procedura. Ne notează în caiet și putem merge mai departe. Soarele începe să cadă pieziș, Vali se simte din ce în ce mai rău și militarii se mișcă cu o lene de invidiat. Intrebam cît mai avem pînă la Langar, ne spun ca vreo 50 de kilometri. Vali întreabă daca nu cumva putem rămâne lânga baza lor peste noapte, la cort sau în vreo baraca, pentru că îi este foarte rău și are febră. Nu, din păcate, nu putem. Plecăm mai departe spre Langar, destul de grabiți. Soarele pică minunat pe malul afghan pe care nu îl scap din ochi. Drumul merge pe alocuri pe malul abrupt al rîului și mai că poți arunca cu piatra în partea cealaltă.
Din nou drum prost, cu porțiuni dese de nisip foarte afânat. Vali merge primul, Dragoș la mijloc și eu ultimul. La un moment dat, după o curbă, văd cum roata din spate a lui Dragoș începe să vobleze puternic și, după un șanț mai adînc, se ridica de pe sol. Se redresează și continuă. Mergem destul de repede pentru că lumina e din ce in ce mai puțină. GPS-ul mai arata 30 de kilometri și deja în zonele de umbră nu mai văd cu ochelarii de soare. Drumul ăsta e atît de spectaculos încât merită mers cu 5 la oră și făcut multe poze. Nu prea ne permitem asta dar ne oprim totuși de 2-3 ori.
Eu, în timp ce mă documentam pentru călătoria asta, am cautat pe Youtube filmulețe din Pamir. Am găsit unul exact din Langar, făcut de un francez în urmă cu câțiva ani. Îmi aduc aminte de o coborîre abruptă, în serpentine și pe urmă un sătuc cu garduri de piatră și ulițe pline de praf. Asta doream să văd. Din păcate s-a întunecat complet și am făcut coborîrea la lumina farului. Păcat. Am ajuns în Langar, întrebăm un om găsit din întâmplare pe stradă despre un Home-Stay și ne îndreptam într-acolo. Intr-o curte mare, o casă tradițională, cu acoperiș plat. Suntem întâmpinați de gazdă, o doamnă mai în vârstă care ne întrebă dacă dorim să mâncăm. Vali ia o supă și merge în camera alăturată la culcare. Eu și Dragoș bem o bere la sticlă de plastic, stăm puțin afară sub cerul cu miliarde de stele și ne retragem și noi. Trip 237 kilometri.
