Ieșim din Tbilisi pe o șosea foarte bună, printre dealuri înverzite, care acum seamănă cu ale noastre prin Transilvania, spre vest în direcția Manglisi. Am ales varianta asta fără să știm ce vom întâlni pe drum dar pe hartă este figurată ca drum secundar și până la Batumi trece prin două pasuri peste 2000 de metri. Prin nord, prin Mestia, știm că drumul este foarte frumos dar mai lung cu două zile și noi nu prea mai avem nici nervi nici bani pentru asta. Poate ne vom întoarce cândva, într-o tură mai scurtă! Dar și pe aici este foarte frumos. Trecem prin câteva sate liniștite de munte, cu casele împrăștiate pe văi largi, cumpărăm de pe marginea șoselei struguri foarte buni și alune de pădure la preț de nimic, mergem printre dealuri împădurite pe care toamna a început să le coloreze în nuanțe calde galben-portocalii. Theo zburdă pe curbele strânse, eu, mai prudent (și mai bătrân!) merg mai încet. Primul pas, Tukmatash la 2168 metri este pe un platou foarte întins. Nu departe de șosea vedem sate, câteva sate mari la peste 2000 de metri! La noi, la înălțimea asta nu mai găsim nici cabane, doar refugii de câteva locuri. Paralel cu șoseaua, la altitudine maximă o cale ferată care intră într-un tunel de unde iese ceva mai jos. Coborârea ușoară spre oglinda lacului Paravani o facem cu un vânt din față rece ca gheața.
Este foarte frig și după ce trecem de lac și cerul începe să se acopere. În Ninotsminda intersectăm șoseaua care spre sud duce în Armenia unde granița este închisă. Noi cotim ușor spre nord pe același platou înalt, mohorât, bătut de vânt rece. În Akhalkalaki, oraș mai mare, parcă am vrea să căutăm un loc de dormit dar nu ne place cum arată și mai este și timp. Am oprit doar să mai luăm ceva bani de la un bancomat și să cumpărăm ceva de ronțăit. În Aspindza, comună cu case decente vedem un indicator de placaj pe un pom: homestay. Intrăm imediat pe o ulicioară îngustă de pământ, trecem un pârâu, mai mergem un pic și dăm de o casă mare cu porțile deschise. Am intrat să întrebăm de preț dar decizia de a rămâne era deja luată. Femeia ne cere 25 de dolari o cameră și mic dejun, noi oferim 20 ea ne spune că nu. Fără să clipesc îi spun că plecăm, așa s-o pun la încercare. Nu facem 5 pași că acceptă 20. Primim o cameră decentă la etaj, mobilată modest, curat, cu o terasă mare. Casa are grădină foarte mare cu pomi și zarzavaturi, este foarte liniște. Jos în bucătărie câțiva bărbați îmbrăcați lejer stau la o masă, beau bere și discută aprins. Îi salutăm, ei ne răspund dar nu se întrerup din discuția lor. Desfacem noi tot, stăm pe terasă dar ar trebui să mâncăm ceva. Îi spun lui Theo că o să o rog pe doamnă să ne prepare cartofi prăjiți și ochiuri. El jubilează dar se îndoiește că o să ne înțelegem. Cobor la ea, între timp bărbații au plecat, ne înțelegem prin semne „cartoșka” îi arăt tigaia pe aragaz, deschid frigiderul și îi arăt ouă, iar tigaia, ea se luminează la chip și face semn că „panimaiu”. Totul pentru 6Lari! Ne-a adus mult mai mult decât am cerut, brânză, salată, unt, dulceață și parcă și un șnaps! Am întrebat dacă “problem” cu motocicletele peste noapte în curte dar ne-a spus că toți bărbații care au fost acolo sunt polițiști în zonă, colegi cu fiul ei! Trip 264Km.
A doua zi de dimineață nu e deloc bine. Nori grei negri se învârtesc pe deasupra noastră și e rece. Aici mai iese din când în când o rază de soare dar spre vest, spre Batumi, e complet acoperit. După micul dejun foarte bun ne luăm la revedere și pornim. Nu departe se Aspindza trecem prin orașul Akhaltsikhe despre care aveam să aflăm mai târziu că este orașul natal al lui Michael Aznavourian, tatăl lui Shahnour Variang Aznavourian, nimeni altul decât celebrul cântăreț francez Charles Aznavour! Are un aspect foarte caucazian, între munți, dominat de pe înălțimea unei coline de o veche cetate bine păstrată, de prin secolul 13.
Pe la ora prânzului părăsim drumul principal și virăm la stânga pe drumul secundar care ne duce la Batumi prin Pasul Goderdzi. Cerul este din ce în ce mai negru, tot mai frig, și începe să plouă mărunt și des. Asfaltul este din ce în ce mai prost până dispare de tot. Lăsăm în urmă un ultim sat și urcăm pe o coastă de munte numai prin pădure pe un drum plin de gropi, apă murdară, noroi, ceață. Suntem echipați pentru ploaie și frig dar mănușile se udă din ce în ce mai tare și mâinile încep să ne înghețe. Pe măsură ce urcăm este tot mai frig, un frig care pleacă de la mâini, de la picioare și cuprinde tot corpul. Eu am mânerele încălzite dar nu le pornesc să nu se simtă dezavantajat Theo. El suportă frigul mai greu decât mine și nu mai are niciun chef de mers. Înjură birjărește drumul, motocicleta, ploaia, frigul. Din vale văzusem sus pe coamele munților zăpadă proaspătă. Frigul ca frigul dar Doamne ferește să trebuiască să mergem pe zăpadă! Pasul urcă la 2025 de metri și e foarte posibil ca și drumul să fie nins. Puțin înainte de pas dăm de un cătun cu case modeste de lemn risipite pe coaste. Am fi vrut să intrăm la căldura unei sobe, dar prin curți nu era nimeni cu cine să vorbim. Ne-am adăpostit de ploaie într-o troiță foarte mică de lemn, am făcut ceai și am mâncat biscuiți.
Am scos mănușile ude, am lovit degetele de la mâini unele de altele provocându-ne dureri groaznice pe măsură ce se încălzeau. Cât de cât mai întremați am pornit pe ultimele sute de metri până în vârf. Pe drum nu era zăpadă dar foarte puțin mai sus pe pante era un strat de câțiva centimetri. Sus de tot, prin ceață deasă și pâraie care se scurgeau pe drum am auzit zgomot de motor din sens invers. Întâi nu ne-a venit să credem, dar sunetul de motor de motocicletă se apropia din ce în ce mai mult. A apărut o Honda Transalp încărcată cu bagaje, cu două persoane pe ea, săltând prin groplile drumului. Am oprit imediat toți, am dat căștile jos, așa în ploaie, cu o bucurie imensă că nu suntem singuri pe acolo. Doi tineri foarte simpatici, Bruno și prietena lui, el din Rio ea din Sao Paulo. Trăiesc însă de câțiva ani în Elveția…Veneau de pe undeva din Turcia, voiau să treacă în Armenia și să o ia apoi spre casă. Pe ei parcă nu îi plouase, pentru ei parcă nu era frig, bagajele atârnau să cadă, dar erau atât de veseli și atât de binedispuși că ne-au alungat toată tristețea.
Au picat ca din cer, fix la momentul potrivit ca să ne redea și nouă speranța și încrederea. Am stat numai câteva minute și ne-am despărțit. După două trei sute de metri mai jos am găsit un Cafe, din păcate închis. Un termometru mare digital a cărui existență acolo ne-am explicat-o foarte repede arăta +2 grade Celsius. Ne aflam pe „Goderdzi ski resort”la capătul liniei de telegondolă.
Drumul pe partea asta este considerabil mai bun iar până la Batumi mai avem de mers cam 100 de kilometri. A plouat mai mereu dar s-a mai încălzit pe măsură ce coboram. Aici munții și satele sunt la fel ca la noi. Pante împădurite sau acoperite de iarbă coboară mai abrupt sau mai lin în văi adânci. Traversăm foarte multe pîraie iar uneori auzim în vale vuietul apelor de munte. Casele de lemn sau de piatră sunt risipite pe dealuri la distanță mare una față de alta. Coborâm continuu și începem să trecem prin sate pe unde oamenii ne salută.
Întâlnim mașini vechi rusești, singurele probabil care se simt bine pe drumul ăsta. Încet-încet intrăm pe asfalt pe valea râului Achara traversat de câteva poduri de piatră construite prin secolul 13, rămase doar ca monumente istorice.
Intrăm în periferie la Batumi pe ploaie. Ar trebui să căutăm de dormit aici pentru că dacă ajungem în oraș nu găsim decât un hotel scump. Încercăm la o casă mare, mai degrabă o vilă, cu grădină frumoasă din a cărei curte tocmai ieșea o doamnă tânără, drăguță, care ne-a întrebat în engleză ce vrem. L-a chemat pe proprietar, un domn în vârstă, foarte amabil care a fost de acord să punem cortul în grădină, pe iarbă. Când a auzit nevastă-sa, o femeie rea și nesuferită care se uita pieziș la noi s-a supărat foc și a zis că ea nu vrea. Omul s-a scuzat jenat, noi i-am mulțumit sincer, am scos motocicletele din curte și am vrut să plecăm. Tocmai atunci a apărut grăbit, din curtea vecină, un bărbat tânăr care ne-a invitat la ei acasă. Era soțul doamnei drăguțe, care doamnă era nepoata domnului în vârstă cu nevasta scorpie! Ne-am trezit într-o casă mare, cu o grădină frumoasă, cu livadă de mandarini, în mijlocul unei familii foarte ospitaliere. În afară de tineri si băiatul lor de 7 ani erau și părinții doamnei, oameni amabili și ei. Ne-au așezat la masă pe tersă afară și au adus, pentru început, alune, fistic, bomboane, ceai. În scurt timp a venit și unchiul, simpatic foc, îmbrăcat frumos, cu o pagină veche de ziar cu un articol cu poză despre Spătarul Milescu și călătoria lui în Orient. Ne-a cam pus la încercare memoria și istoria dar am spus că noi pe vremea aia eram prea mici și nu ne aducem bine aminte cum a fost! Am petrecut o seară frumoasă, în jurul unei mese europene, bogată și delicioasă. Oamenii aveau toată casa în renovare și ne-au culcat într-o cameră mare, camera lor de zi, pe saltele, pe dușumea. Trip 200Km.