Home Back Next

Pornim şi noi mai încet, fără o destinaţie precisă. În caiet scrie că ar trebui să fie „Jaksy”. Aici nici măcar nu mai avem hartă. Avem două ale Asiei Centrale dar niciuna nu acoperă zona asta. Abia de pe la Balkash, adică vreo 1200 de kilometri mai la vale „intrăm” în harta noastră. Nu e complicat, trebuie doar să ţinem direcţia „Alma-Ata”. Ne mai ajută şi GPS-ul, panourile rutiere sunt mari, scrise şi cu litere latine. Este vrme foarte frumoasă, şoseaua destul de liberă merge pe zeci de kilometri printre lanuri pustii de grâu. Nu prea vedem benzinării, deşi becurile noastre de „rezervă combustibil” sunt aprinse. Aici sistemul de alimentare la benzinării este unul specific pentru toată Asia Centrală. Deşi staţiile sunt moderne, nu poţi să porneşti pistolul şi să se oprească singur atunci când rezervorul este plin, după care să plăteşti. Nu. Laşi motocicleta la pompă, te duci si spui casierei câţi litri vrei, plăteşti şi apoi alimentezi. Pistolul se opreşte la cât ai plătit. O să spuneţi „şi ce-i cu asta”! Păi este, pentru că tu niciodată nu vei şti precis ce ai în rezervor. Dacă plăteşti mai mult decât intră, restul iei în buzunar,că bani înapoi nu mai vezi. Dacă rezervorul nu se umple din cât ai plătit rămâi în „pana prostului” cine ştie pe unde, cum era să păţim noi. Când între două benzinării ai şi mai mult de 100 de kilometri, cum e în Kazakhstan, 2 litri contează enorm.

Trecem şi peste asta, dăm de alta! Theo merge în faţă, eu în spate. Simt, din timp în timp, miros de ulei ars. Mai întâi vreau să cred că e de la camioanele care trec pe lângă noi. Miroase însă şi când nu trece niciun camion. Stau cu ochii lipiţi de motorul lui Theo şi cu nasul adulmec aerul. Un fir de fum albastru se desprinde de sub motocicletă, nasul îl prinde imediat. Mă concentrez mai tare. Alt fir de fum albastru. Da data asta trece repede prin nas şi îl simt până în măduva oaselor. Problem!!! Oprim imediat. Motocicleta este cumpărată „de ocazie” astă-primăvară, Theo nu a mers prea mult cu ea. Dacă am luat vreo „ţeapă”? Suntem la 4000 de kilometri de casă! Mă uit bine, văd ulei, nu prea mult, undeva sub demaror. Mă lungesc în ţărâna de la marginea drumului şi cercetez motorul pe toate părţile. Nu văd nicio fisură. Mă liniştesc, ştiu ce are, nu e grav, putem să mergem mai departe. Ca să mă conving pornim motorul şi îl lăsăm să meargă puţin. Un firişor de ulei se prelinge pe sub demaror, dintre capacul ambreiajului şi blocul motor, formează o picătură sub motor, curge apoi pe eşapamentul încins şi scoate fum.E clar. Între acel capac şi carcasa ambreiajului este o garnitură îngustă dintr-un carton special. Acasă, când am schimbat pompa de apă, am găsit garnitura secţionată în două locuri, dar nu am schimbat-o. Şi a mea e secţionată într-un loc dar nu a dat probleme niciodată. Le-am potrivit frumos cap la cap şi le-am lăsat aşa… Nu suntem în pericol să piardă masiv. La nevoie completăm şi mai vedem. Este foarte cald, mergem între 90 şi 100km/oră să nu supraîncălzim motoarele. Mă chinuie totuşi întrebarea, de ce acasă motorul meu nu a pierdut niciodată ulei, în 7 ani de când merge cu garnitura ruptă, şi aici, al lui Theo, acelaşi motor, identic, pierde? Doar eu, cu mâna mea le-am desfăcut pe amândouă şi le-am pus la loc! Găsesc o singură explicaţie: acasă, motoarele noastre nu au mers niciodată zeci de kilometri, constant cu peste 100km/oră, fără oprire. Dacă e aşa, de ce nu a pierdut in Rusia, unde am mers tot mult fără oprire? Pentru că aici este şi foarte cald, uleiul se „subţiază” devine prea fluid şi îşi face loc. Dacă e aşa, înseamnă că pe undeva, nu prea departe, o să înceapă să piardă şi al meu! Logic,nu !? Ceea ce nu ştiu însă motoarele astea, dealtfel foarte credinciose, este că eu m-am gândit că dumnealor s-ar putea să treacă prin aşa ceva şi am luat cu mine două tuburi de silicon! La bifurcaţia spre Jaksy oprim. Oraşul, nu prea arătos, este la câteva sute e metri în dreapta noastră. Opreşte o maşină Toyota mai mare, coboară din ea mai mulţi bărbaţi şi o doamnă, îmbrăcaţi modest, apoi vin spre noi râzând si salutând cu mâinile în aer. Se încinge o discuţie veselă, cu multe semne din mâini, se aud clar cuvintele brat, Rumunia, Kazakhstan, haraşo, expediţia, motoţicla, rahmat(mulţumim)…Facem câteva fotografii,ne strângem mâna dreaptă, în felul lor, ducând stânga la piept, ne înclinăm în timp ce ei se urcă în maşină, dar nu pornesc. Unul coboară, se întoarce la noi şi ne dă o bancnotă de 1000 de Tenge (6 dolari) !

Refuzăm, spunem că avem bani, dar el spune ceva, cam că la drum e mereu nevoie de bani, luăm din politeţe, ducem mâna stângă la piept, ne înclinăm plini de emoţie şi respect şi ei pleacă…Noi rămânem buimaci, cu banii în mână, şi nu ne vine să credem. Aseară Viktor, acum alţii ne dau degeaba. Ce fel de oameni sunt ăştia? Intrăm in Jaksy şi îndrumaţi de lume, ajungem la „gostiniţa”. Pare mai mult o bază sportivă în lipsă de activitate. Într-o curte foarte mare, cu alei asfaltate, cu spaţii verzi îngrijite, avem într-o parte o sală de sport şi vis-a-vis un corp cu camere pentru dormit, totul nou şi curat. E frumos, rămânem aici. Nu e aproape nimeni prin curte. Ajungem la intrare, suntem întâmpinaţi de o doamnă tânără, asiatică, foarte amabilă. Ne arată o cameră. Este mare, curată, are 4 paturi si baie. Întrebăm de preţ. Se consultă cu alte două doamne şi ne spune echivalentul în tenge a 20 de dolari. Explicăm că nu avem tenge, am dat tot pe benzină, dar putem să ne ducem în oraş să scoatem de la bancomat. Oraşul nu are bancomat. Bine, plătim în dolari. Când aud de dolari se cam sperie: nu se poate, nu primim dolari! Ne uităm unii la alţii, complet „dezarmaţi”. După câteva momente de suspans, una din ele face semn cu mâna, cam „asta e, dacă nu aveţi nu plătiţi” şi ne arată spre cameră. Noi, muţi de uimire, pentru a treia oară în mai puţin de 24 de ore în Kazakhstan, ducem braţul drept în dreptul inimii şi ne înclinăm respectuos: Rahmat madam, rahmat! Cea mai tânără dintre ele râde şegalnic, probabil pentru că a auzit „madam”. Trip 386 km.

Ne trezim pe la nouă. Ne pregătim să pornim spre Astana, un fel de Brasilia Asiei. Gazdele noastre au fost mai presus de orice aşteptare. Imediat după ce ne-am instalat ne-au adus o tavă cu bomboane, ciocolată, alune, fistic, jeleu, biscuiţi, foarte frumos aşezate. Ceai din belşug şi ceva mâncare. Un domn care a trecut pe acolo ne-a dat o hartă a Kazakhstanului. Înainte să pornim vrem să le spunem doamnelor „dasfidania” şi „rahmat”. Am în mână 20 de dolari pe care îi întind către ele. Se retrag surprinse şi fac semn cu ambele mâini că nu. Le întind bancnota de 1000 de tenge, primită de la oamenii cu Toyota, nu o vor nici pe aia. Eu insist, dar una dintre ele rezolvă definitiv problema: „am zis că nu plătiţi, nu plătiţi”! Ce poţi să mai spui într-o astfel de situaţie?

Ne îmbrăţişăm, tăiem oraşul şi suntem iar între lanurile de grâu. Vremea este superbă. Cei aprox. 90 de kilometri, până la oraşul cu bancomat Atbasar, îi facem repede. Cotim la dreapta, intrăm pe o stradă lată, plină de gropi, fără trotuare, praf, maşini murdare, autobuze îndoite, blocuri vechi, murdare şi ele, cu eternele balcoane închise.

Ajungem într-o intersecţie cu un stop care schimbă culorile, doar aşa pentru liniştea lui , că nimeni nu-i dă nicio atenţie. Oprim la o spălătorie să spele Theo motocicleta, contra cost. Aseară, cât eu am făcut treaba asta manual, gratis, el a dormit!

Ne luăm la vorbă cu câţiva bărbaţi care aşteptau şi ei la coadă după care plecăm, fără să mai mergem la bancomat: n-am mai avut chef să umblăm prin oraşul ăsta plin de praf! Ieşim din oraş, tragem la benzinărie: „benzin, platnâi, card?” „Nietu card, denghi, tenge” „Nietu tenge, dolar” „Nietu, nietu dolar”! Ne face semn că la 2km. înapoi este o benzinărie unde putem să plătim cu card. Este şi asta o problemă. În fiecare ţară trebuie să înţelegi repede regulile, altfel, ai probleme. Ce scriu ghidurile de călătorie este şi nu este adevărat, adică poate să meargă dar poate foarte bine şi să nu meargă. Pe deasupra, nu puteam să luăm cu noi o bibliotecă de ghiduri, pentru 12 ţări! În Rusia am alimentat numai la Luk-Oil, pentru că toate staţiile lor admit plata cu card. Am încercat şi la alte firme dar nu primeau decât numerar. Adică stai lângă pompă şi nu poţi să pui o picătură de benzină dacă nu ai bani în buzunar. Treaba cu banii, pentru cineva care vine prima oară, şi care nici nu stă mult, nu este simplă. Scoţi ceva bani, care nu ştii cât o să-ţi ajungă pentru că habar nu ai care sunt preţurile. Noi am făcut calculul în litri de benzină. Scoteam bani în moneda locală, cât pentru două-trei zile de benzină. Dacă mai plăteam şi cu card rămânea ceva şi de cazare şi, eventual, masă. În primele zile nici nu ştiam cât costă cazarea sau masa. Evaluam noi raportându-ne la costurile din Europa. Totul era destul de aproximativ dar aveam, la rezervă, dolari. În Rusia sunt mai multe benzinării aşa că, aveai şanse mai mari să găseşti un Luk-Oil. În Kazakhstan sunt rare. Sunt indicatoare pe marginea drumului care arată la câţi kilometri este prima benzinărie. Poate să fie la 30 de km. dar poate să fie şi la 70 sau la 120 de km! Dacă nu primeşte card, problem! În drum nu rămâi, îţi dă cineva câţiva litri de benzină, dar e bine să nu ajungi acolo. Noi alimentăm aici la Kaz Munay Gaz, compania naţională de petrol kazakhă. Primesc peste tot card şi au o benzină foarte bună de 92 de octani. După ce am trecut prin emoţii mari,ca să nu mai avem nici o grijă, am umplut şi cele două canistre de câte 5 litri pe care le căram degeaba! Astana e la 200 de kilometri de noi.

Oprim la un popas pe care scrie „Kafe”. Popasurile astea nu prea au „kafe”, mai mult ceai, dar au mâncare, şi unele cazare, la preţuri rezonabile. Până acum nu prea am avut de-a face cu ele, cel puţin în Kzakhstan. Asta arată rău. O construcţie mică, ciudată, vopsită roz, cu acoperiş plat, ferestre vechi cu gratii de fier, o intrare printr-un fel de sas fără uşă înspre afară, prin spatele ei fel şi fel de fiare si vechituri, printre care este priponită o capră. Pare a fi o „bombă” în care mai bine nu intri.

Noi am oprit mai mult să stăm la umbra ei, nicidecum să-i trecem pragul. Ne este foame, dar cum să mănânci aici! Vorba aia, mănânci aici şi mori pe drum!

Mi-a plăcut că are panseluţe înflorite în faţă, dar să mănânc, nu. Ne-am aşezat direct pe jos şi ne-am sprijinit de zid, la umbră. Cald, cam plictis, ce-ar fi să intru totuşi să văd şi eu cum arată pe dinăuntru, ce pierd!? Trec de sasul fără uşă şi intru. Senzaţie: un interior cum nu ai fi crezut de mare, curat, câteva mese roşii, scaune roşii, pereţi în imitaţie de cărămidă, într-un colţ un bar curat, în alt colţ un lavoar curat, cu săpun şi prosop, în spatele unei perdele de tifon „bucătăria”. Apare o femeie mirată, o salut cu mâna şi o întreb prin semne dacă putem să mâncăm. Îmi arată o listă scrisă în limba rusă, cu preţuri. Habar nu am ce înseamnă, disting „borş”,care ştiam că e ciorbă (din cartea unui prieten, care trecuse şi el pe aici, tot cu motocicleta), ceva „riz”, ca în franţuzeşte, şi cam atâta. O privesc pe doamnă, ea înţelege, mă cheamă în „bucătărie”, o cămăruţă mai mică de doi pe doi, curată, şi îmi arată un fel de cârnăciori.

Dau din cap că da. Cafea? „Esti”! Bine, după masă. Acum, că totul este aranjat, problem. „Ia ni tenge,ia dolar, platnîi dolar”?! Femeia dă din cap speriată că nu. Eu insist, ea îmi face semn cu mâna să aştept: „şef”. Vine cu şefu’ „dolar,ni problem”! Haraşo, rahmat, cu mâna lipită pe piept!

Home Back Next