Dimineaţa pe la 7.30 când noi încă ne mai răsuceam somnoroşi prin sacii de dormit patronul a oprit chiar lângă divan o Lada Niva şi a scos din ea un „baran” imens, jupuit. Probabil că era din rasa „Marco Polo” a celor mai mari oi din lume! Luăm micul dejun la o masă normală printre divane foarte mari, mult mai lucrate în lemn masiv, pe o terasă acoperită, pe marginea unui canal cu apă limpede. Deja sunt mulţi clienţi la mese, toţi în trecere cu maşinile. Mâncarea nu mi-a căzut bine, deşi arăta foarte frumos. O chiflă mare, albă, rumenită bine, caldă, cu miros plăcut, faimosul „plov”. Mai toată lumea mânca aşa ceva. Dacă ar fi fost numai chifla, salata de roşii şi cafeaua ar fi fost foarte bine, dar chifla era umplută cu carne de „baran” cam crudă, nu prea pătrunsă de căldură. Pe lângă bucăţile mici de carne erau multe bucăţi mari de grăsime topită. La început mi s-a părut gustoasă dar foarte repede n-am mai suportat nici măcar să o văd. Mi s-a tăiat orice poftă de mâncare, am băut cafeaua, apoi ceai şi am plecat de la masă. Se făcuse şi foarte cald şi trebuia să plecăm. Ne-am luat la revedere şi am pornit pe autostrada (o şosea cu patru benzi cu sensurile separate de parapeţi de beton) care merge printre dealuri pârjolite de soare până la Samarkand.
În cei aproape 100 de kilometri am oprit doar la câteva controale de poliţie unde nimeni nu ne-a întrebat nimic, şi să cumpărăm un kilogram de mere de pe marginea drumului. În marginea Samarkandului natura parcă s-a mai înviorat puţin, e ceva mai verde dar şi circulaţia devine complicată. Jos în vale, pe o sprafaţă destul de mare, se desfăşoară un ansamblu de clădiri industriale moderne sub sigla foarte vizibilă, strălucitoare, a producătorului german de camioane „MAN”.
Intrarea în oraş se face pe un bulevard lat, cu un scuar cu flori pe mijloc, foarte îngrijit, care se desprinde direct din autostradă în partea dreaptă. Virăm dar suntem opriţi de poliţie. Ambele sensuri sunt blocate cu maşini de poliţie oprite de-a curmezişul drumului. Mai multe maşini sunt oprite şi aşteaptă fără să se agite nimeni. Nu cerem nicio explicaţie, revenim în autostradă, mai mergem puţin şi virăm din nou la dreapta pe un drum lat dar foarte prost cu şanţuri adânci pe margini, plin de gropi şi de praf. Pare a fi fost în modernizare. Intră direct în periferie, printre curţi cu garduri de toate felurile, mormane de pietriş, materiale de construcţii, utilaje. Maşinile circulă complet haotic ridicând nori de praf.
Suntem din nou blocaţi de poliţie cu maşini puse de-a curmezişul. Întoarcem şi oprim. Câţiva oameni veniţi la noi ne spun că tot centrul este închis pentru vizita primului ministru chinez. Puţin mai încolo de barajul poliţiei nu se mai poate merge nici cu piciorul, este blocat complet. Întreb un poliţist când se deschide accesul şi spune că la ora 17. Avem de aşteptat cinci ore în 40 de grade Celsius. Pornim înapoi fără să ştim încotro, poate găsim şi un loc ieftin de dormit. La un „supermarket”, un chioşc mai mare, oprim să cumpărăm apă. Theo intră iar eu rămân afară. Trei bărbaţi mai în vârstă care stăteau de vorbă s-au apropiat de mine şi m-au întrebat în ruseşte de unde suntem, unde mergem…Eu le-am arătat lista de pe cutii…Am înţeles şi de la ei că în centru nu calcă picior de om. În timp ce noi „discutam” aprins a venit dintr-o curte de peste drum un tânăr brunet, respectuos, ne-a întins mâna şi ne-a salutat în engleză „hello”. Am răspuns la salutul lui şi după câteva cuvinte în engleză ne-a întrebat dacă vorbim germană. Ăsta da noroc pe noi, am răspuns imediat „ja”, ne-a spus că trăieşte în Germania şi ne-a invitat la el acasă la un ceai. Deschide porţile mari de tablă şi parcăm motocicletele în curte pe o platformă de beton lângă două camioane curate cu inscripţii în limba germană. Am crezut că Alex este şofer. După ce ne-a invitat într-un salon mare şi foarte curat, mobilat numai cu două mese, una scundă musulmană şi una normală europeană cu 12 scaune, soţia lui a adus ceaiul si ceva de mâncare.
Ca şi altă dată, la Farking, am primit platouri cu dulciuri, alune, fistic, migdale, pepene roşu şi struguri foarte buni. Ne-a spus că se ocupă cu vânzarea de maşini de ocazie, în special camioane, aduse din Europa de vest. Cele două camioane din curte fuseseră comandate şi aşteptau proprietarii să vină să le ia. Afacerea a fost începută de tatăl lui în urmă cu aproape 15 ani cu un birou mic la Regensburg, în sudul Germaniei. În urmă cu şapte ani a intrat şi el în afacere şi de atunci le merge bine. În jur de 3o de ani, cu doi copii mici, unul de 3 ani altul de un an, îşi duce viaţa între Europa şi Samarkand. Vine acasă cam la trei luni şi stă aproximativ două săptămâni. În Germania nu au propriul „Autohaus”. Când primesc o comandă din Asia Centrală, nu numai din Uzbekistan, poate să fie şi din Kazakhstan, din Tajikistan, contactează Autohaus-uri din Germania dar şi din Austria, Olanda, Belgia, Italia şi găsesc un camion potrivit. Au câţiva colaboratori şoferi care le aduc apoi, cale de 7000 de kilometri până în Asia. În camioane mai pun şi câteva biciclete cumpărate cu 25 de euro şi la vinde la Samarkand cu 100 de dolari. La nevoie pot să aducă şi autoturisme sau 4WD. Vorbeşte puţin, nu se laudă, are mâinile muncite. A înţeles perfect stilul de muncă vest-european, vorbeşte bine nemţeşte, soţia lui merge din când în când în Germania şi vorbeşte şi ea puţin limba germană. Cuvântul, spune el, este mai important decât orice. Dacă ai promis ceva trebuie să faci aşa cum ai promis. Nu ai voie să iei bani şi să livrezi marfă proastă. Pe termen scurt poate să meargă dar pe termen lung sigur nu. Trebuie să munceşti corect şi cinstit, să-ţi faci treaba cât se poate de bine. Asta a învăţat el în Germania, asta face şi asta încearcă să le explice celor din ţara lui. De camion nu trebuie să-ţi baţi joc, nu trebuie să-l încarci mai mult decât poate să ducă. Strici şi maşina şi drumul şi în final mai mult pierzi. Mă gândesc la Kamaz-urile stâlcite care abia se mişcă, la drumurile frământate sub greutăţi inadmisibile, la faptul că de la Bucureşti până aici nu am văzut niciun control de greutate. Când vinzi cuiva un camion, spune el, nu îl uiţi după ce ai luat banii. Dacă omul are o nemulţumire sau are nevoie de piese faci tot ce poţi să rezolvi imediat. El munceşte cu maşina aia şi nu poate să aştepte sau să se ducă la alţii, rămâi obligat faţă de el pentru totdeauna. La Autohaus când te duci şi spui că vei plăti până la un anumit termen nu trebuie să întârzii nici măcar cu o zi. Aşa ajungi un om respectat şi de unii şi de alţii. Nu ar vrea să plece definitiv în Germania, ţine la ţara şi la oraşul lui. Acum strada de afară este un şantier dar în maximum un an va fi asfaltată şi va arăta ca un bulevard. Îşi dă seama că este un norocos, unul din puţinii norocoşi. Ei se încălzesc iarna cu gaze din reţeaua oraşului, au curent electric, au reţea de apă şi canal. Oamenii din satele din apropiere nu au nimic şi aşteaptă îngrijoraţi venirea iernii. Fratele lui, cu care stă în aceeaşi curte, are doi copii şi nu are serviciu, îl ţine el. Nu are nicio pretenţie, familia e mai importantă decât orice, trebuie să fie unită.
Ar mai fi multe de vorbit dar vreau să dorm un pic sau măcar să stau liniştit până se deschide oraşul. Alex se retrage politicos iar eu adorm imediat. Pe la ora 16 ne trezim şi înainte să plecăm să vizităm oraşul întrebăm, mai mult formal, despre un loc de cazare ieftin. Alex ne spune că putem să rămânem acolo dacă vrem, i-ar face plăcere. Îl întrebăm dacă nu riscă probleme cu poliţia, dar el doar râde şi dă ironic din mână. Samarkand „Oraşul de piatră”, al doilea ca mărime din Uzbekistan, este unul dintre cele mai importante centre de pe ramura principală a Drumul Mătăsii. Are o vechime de aproape 3000 de ani. A fost cucerit în secolul 3 î.e.n. de Alexandru Macedon, a fost distrus de Gingis-Han în secolul 13, a fost vizitat apoi de Marco Polo, a fost ales capitală a imensului imperiu Timurid şi reconstruit de Timur Lenk în secolul 14. A fost primul oraş care a reuşit să fure secretul fabricării hârtiei de la chinezi, care apoi a fost preluat pe Drumul Mătăsii şi adus în Europa. Ansamblul Registan ocupă centrul oraşului şi cuprinde trei medrese, universităţi islamice, construite de-a lungul a mai bine de două secole. Cea mai veche este Medresa Ulugh-Beg, după numele savantului astronom, nepot al lui Timur-Lenk.
Ulugh-Beg a domnit la Samarkand aproape toată prima jumătate a secolului 15. Nu a moştenit cruzimea şi barbaria unchiului şi tatălui său. A fost un geniu al matematicii şi al astronomiei reuşind să măsoare traiectoria a peste 1000 de stele numai cu ajutorul unui sextant construit de el, cu două sute de ani înainte de inventarea telescopului.
Calcula anul astronomic cu o eroare infimă, de ordinul secudelor, faţă de rezultatele obţinute cu tehnica electronică. A fost decapitat în 1449, din ordinul fiului său cel mai mare, în timp ce se îndrepta spre Mecca. În memoria lui, un crater de pe Lună şi un asteroid al Sistemulul Solar îi poartă numele…
Celelalte medrese, Sher-Dor (Poarta Leului), faţă în faţă cu Ulugh-Beg, şi Tilya-Kori (Cea aurită), între primele două puţin retrasă, au fost terminate două sute de ani mai târziu.
Desene geometrice regulate, linii curbe, inscripţii într-o arabă inaccesibilă nouă, toate asamblate din mii de plăcuţe ceramice violet şi albastru în diverse nuanţe decorează portalurile înalte peste 30 de metri, minaretele suple se ridică simetric faţă de intrările masive.
În interior, arcade adînci acoperă intrările cu uşi de lemn ale claselor de curs dispuse regulat, pe două nivele, pe toate laturile curţii.
Revenim la medresa Ulugh-Beg şi cumpărăn câteva suveniruri pentru cei de acasă apoi ne retragem pe esplanada înaltă de la intrarea în amsamblu în aşteptarea întunericului.
Spre surprinderea noastră Registanul nu este foarte puternic luminat noaptea. Ne aşteptam la jocuri de lumini colorate, spoturi concentrate, eventual lasere dar sunt numai câteva reflectoare orientate spre faţade. Păcat. Am revenit la Alex care ne-a invitat imediat la masă. Am văzut şi cum vinde el biciclete. A venit un om mai în vârstă, a spus cam ce ar vrea şi Alex i-a recomandat una. I-a arătat cum funcţionează schimbătoarele de viteze dar omul era interesat să fie solidă, rezistantă. În final a cumpărat-o. În foarte scurt timp a mai vândut una…
Am relut discuţia şi încet-încet am ajuns şi la realităţile momentului. El este mulţumit de viaţa lui dar sunt foarte mulţi oameni care regretă vremurile când aveau servici la stat. Ar fi mai bine, după el, ca Uzbekistanul să rămână mai aproape de Rusia decât de Occident. Rusia dă Uzbekistanului multe materii prime şi au o bază comună de cooperare . Uzbekistanul este o ţară săracă iar Occidentul nu face nimic altceva decât să profite. Preşedintele a fost foarte inteligent când a reprimat revolta din 2005 de la Andijon pentru că acolo erau terorişti care voiau să declanşeze un război generalizat în Uzbekistan. Este bine că au fost izgoniţi americanii pentru că oriunde în lume unde sunt americani sunt şi războaie. Din ce am văzut eu, nu prea aş zice că are dreptate, uzina MAN nu este rusească iar camioanele pe care le vinde el nu sunt nici ele ruseşti. Uzbekistanul este pe locul 4 în lume la rezervele de aur şi pe 11 la gaze, deci nu e o ţară aşa de săracă. El şi-a asigurat prosperitatea in Occident, şoferul lui Oriz din Tajikistan spunea că în Rusia muncitorii din ţările Asiei Centrale stau câte 10 intr-o cameră în care se sufocă. OSCE spune că la Andijon în 2005 a fost reprimată o mişcare pentru drepturi cetăţeneşti iar la foarte scurt timp după discuţia noastră se anunţa deschiderea unui birou de cooperare NATO-Uzbekistan la Taşkent. Arma pe care o avea grănicerul acela cu alură de Rambo nu era nici ea Kalaşnikov. Cu toate astea nici nu-l contrazic nici nu-l aprob, doar discutăm, este un băiat inteligent şi îmi face mare plăcere să vorbim cu el. La urma urmei s-ar putea ca adevărul să fie pe undeva la mijloc, între versiunile oficiale cosmetizate şi percepţia directă a omului simplu. În fond, şi la noi care suntem de ceva timp şi în UE şi în NATO, sunt destui care regretă vremurile de aur de acum 25 de ani. Trip 122km.
