Cam toate calculele mele mă imping spre Turkmenistan. Nu mă simt relaxat sub presiunea tichetelor de cazare, a cheltuielilor pe hoteluri mizerabile, a incertitudinii drumului prin Turkmenistan. Vreau să ies de sub acest stres cât mai repede posibil, să preiau controlul, atât cât se poate, asupra situaţiei.
La Buchara un ghid uzbek ne-a spus că ambasada turkmenă nu trimite niciodată mail-uri de confirmare dar acordă totuşi vize de tranzit. Ar mai fi o posibilitate să plecăm două zile, la mai puţin de 200 de kilometri spre nord-vest, spre Marea Aral, să vedem acolo povestea foarte tristă a unui dezastru de proporţii epice provocat de economia planificată sovietică. Nu prea îmi arde să mă duc până acolo şi nu ar fi nici singurul loc unde sovietele au intrat brutal. La Semey(Semipalatinsk, estul Kezakhstanului) URSS a făcut aproape 500 de teste nucleare fără niciun fel de protecţie a populaţiei civile. Unele dintre teste au vizat direct efectele radiaţiilor asupra oamenilor. Urmările le-au suportat şi le mai suportă încă peste un milion şi jumătate de locuitori ai Kazakhstanului. Malformaţii groaznice, forme teribile de cancer, mortalitate infantilă, boli şi chinuri de neimaginat. La Magadan, în Siberia, zeci de mii de deportaţi epuizaţi de muncă la Transsiberian au fost îngropaţi de buldozere acolo unde cădeau dând acelui drum numele de „drumul oaselor”. La Karaganda, alte zeci de mii de prizioneri şi deportaţi lăsaţi în voia soartei în stepa nemiloasă au fost îngropaţi la grămadă sub valuri de pământ. Aici a fost secată o mare, cândva cel mai mare al patrulea lac din lume.
Povestea este cam aşa: Marea Aral este alimentată cu apă de Sir-Daria şi Amu-Daria. Aceste fluvii, în lungul lor parcurs din Pamir până aici furnizează apa vitală pentru toate zonele deşertice prin care trec. Un volum imens de apă este sustras prin mii de kilometri de canale şi dirijat spre culturile agricole. Acest lucru se face de foarte mult timp şi totuşi Marea Aral nu a avut de suferit. Până în 1960 când Guvernul sovietic a decis cultivarea masivă a bumbacului irigat de Sir-Daria şi Amu-Daria. Deşi suprafaţa mării s-a redus vizibil imediat, irigaţiile au mers mai departe atât pe timpul URSS cât şi după 1990, mai ales în Uzbekistan pe Amu-Daria. În 1998 suprafaţa Mării Aral ajunsese aproximativ 60% faţă de 1960, în 2004 la 20% iar în 2007 la 10%. Acum, acolo unde era ţărmul mării nu a rămas decât nisip şi vapoarele de pescuit ruginite, pe uscat, într-un peisaj sinistru. Marea este la 100 de kilometri mai încolo…Dar noi vom pleca totuşi spre Turkmenistan deşi astăzi este sâmbătă 14 Septembrie iar viza am cerut-o începând de marţi 17 Septembrie. Sunt conştient că există un risc foarte mare dar sunt şi gata să încerc. Dacă ieşim din Uzbekistan şi nu ne lasă să trecem prin Turkmenistan rămânem blocaţi între graniţe, nu ne mai putem întoarce, cum am zis, drumul nostru este cu sens unic, pentru că viza uzbecă este „o intrare, o ieşire”, se închide şi nu te mai poţi întoarce. Nici măcar nu poţi să afli acolo la graniţă dacă vei primi viza, nu poţi să treci prin vama uzbecă să te duci la vama turkmenă să întrebi şi să te întorci. Acolo sunt reguli militare, se intră şi se iese numai pe bază de documente valabile. Singurul fapt pe care contez este că turkmenii nu pot fi atât de răi încât să nu ne lase să trecem, fără niciun motiv serios.
Părăsim Nukusul cu un sentiment de nesiguranţă. Ultima dată vedem Amu-Daria de pe un pod păzit de poliţie pe care aş fi oprit să fac o ultimă poză acestul fluviu legendar care, din păcate, sfârşeşte prost. Am oprit totuşi dincolo de pod, undeva pe un teren părăsit şi m-am întors pe jos câteva sute de metri la postul de control. L-am rugat pe poliţist să mă lase să fotografiez apa, el a fost de acord dar unghiul era foarte prost. Între timp am văzut cum alţi patru poliţişti au oprit maşina lor lângă Theo şi discutau arătând spre mine. Nu mi-a fost teamă pentru că primisem aprobare de la colegul lor. Se pare că erau foarte ocupaţi cu ceva oficial pentru că era peste tot poliţie şi toţi se agitau. Când am ajuns la ei m-au întrebat ce am făcut la pod, am arătat displayul aparatului, s-au uitat şi ne-au spus să plecăm repede. În 45 de kilometri ajungem la graniţa pustie, punctul de trecere Keneurgench, o clădire cam veche cu aspect de cazarmă. Militarii uzbeci sunt simpatici, amabili, nu foarte curioşi. Un tip tânăr, foarte glumeţ, uşor brunet, bine făcut, de la „antitero” în pantaloni militari şi maieu negru, cu mănuşi negre răscoleşte puţin prin cutii după „narcotic, pistaliat”se uită la medicamente şi ne spune că totul e o.k. Visul lui este să ajungă în Europa, îi place Europa la nebunie, a fost prin Spania şi sa-ar întoarce oricând acolo. Vorbeşte puţin engleză şi învaţă în continuare. Ăsta este visul lui.
La controlul paşapoartelor ofiţerul este ceva mai „oficial” dar acceptabil. Nu ne cere nimeni tichete de cazare sau alte dovezi pe unde am poposit, nu ne întreabă nimic de viza turkmenă, se pun ştampilele, se deschide bariera şi good bye Uzbekistan!