Până la vama turkmenă avem mai puţin de 200 de metri pe un drum de macadam mărginit de o vegetaţie ca un stuf înalt. Ei nu au barieră ci două porţi înalte din sârmă ghimpată, deschise, de la care pleacă în lateral un gard tot din sârmă ghimpată. Acolo totul este aliniat şi nou. Cabinele de control preliminar sunt din „termopan” alb, semibarierele la culoarele de acces automate, curtea asfaltată iar clădirea principală foarte nouă, geamuri termopan colorate, totul curat şi bine întreţinut. În câteva minute toate nedumeririle şi emoţiile mele ar putea să dispară sau să mă demoleze! Nu e nimeni acolo în afară de noi. Cei doi militari de la cabina de control preliminar, nişte băieţi tineri cu feţe de adolescenţi, respectuoşi, fără arme, ne fac semn să lăsăm motocicletele în faţa porţii şi să le arătăm paşapoartele. Se uită, vorbesc ceva la o staţie şi ne fac semn să luăm motocicletele şi să mergem la clădirea principală, cam 100 de metri înainte. Ne întâmpină cu un zâmbet prietenesc, pe faţada clădirii, porteretul înalt de peste 2 metri al preşedintelui Turkmenistanului, Gurbanguly Berdimuhamedow. Poate că e de bun augur ! Parcăm motocicletele şi intrăm. Linişte, ordine, curăţenie, spaţii moderne, aer condiţionat. În spatele unui „office” separat de un geam, înconjurat de birotică, un ofiţer tânăr, politicos, amabil, ne cere în limba engleză paşapoartele şi comunicarea confirmării de la Ministerul de Externe turkmen, adică ce aşteptam noi pe mail şi nu venise. Îi explic eu că nu am primit nimic până acum dar consulul de la Dushanbe ne-a promis că nu vom avea probleme. Puţin mirat dă un telefon şi începe apoi să caute în calculatorul lui derulând de mai multe ori zeci de nume. Ne confirmă zâmbind că ne-a găsit, că viza este aprobată şi ne dă şi nouă o copie a aprobării. Deja 80% din emoţii au dispărut, ne şi văd tăind deşertul Kara-Kum! Deschide paşapoartele la o pagină liberă unul lângă altul, scoate din sertar un teanc de vize autocolante, pune două alături şi devine dintr-o dată foarte atent. Se uită la noi, se uită la aprobare şi mă întreabă din ce dată am cerut viza. Îi spun că din 17 Septembrie dar programul nostru s-a modificat şi am ajuns mai devreme cu câteva zile, dar dacă viza este aprobată ar fi doar o formalitate simplă schimbarea datei. El dă de înţeles că nu e chiar aşa de simplu, dă câteva telefoane, vorbeşte destul de mult şi în final îmi spune că nu se poate. Pune la loc în sertar autocolantele de viză şi ne spune să aşteptăm să aducă pe cineva care vorbeşte mai bine engleză. Vin alţi trei ofiţeri tineri, amabili, din care unul vorbeşte bine engleză. Se lămureşte puţin de situaţia noastră în ansamblu şi apoi ne spune că decizia aparţine în final primului ofiţer, de la Oficiul de Migraţie. Noi spunem că nu ne mai putem întoarce în Uzbekistan şi că singura posibilitate e doar înainte, în Turkmenistan. Ofiţerul de la „Migraţie” ne mai spune o dată, cu toată părerea de rău, că nu se poate, problema este peste competenţa lui. Primim viza în 17, adică marţi, peste 3 zile. Bine şi aşa, dar astăzi este sâmbătă, unde stăm până marţi, am putea să rămânem în clădire vămii, auzisem şi eu că pe un aeroport, parcă la Londra, stă un tip de vreo 10 ani!? Nu, acolo nu se poate, noaptea se încuie, dar cel care vorbea bine engleză ne întreabă dacă avem cort. Îi spunem că da iar el vesel, râzând, ne arată spre „no men’s land”, între graniţe, şi ne spune că acolo putem să stăm oricât. Îmi trecuse şi mie asta prin cap dar nu mă gândisem chiar că o să ni se şi întâmple. Nici nu suntem pregătiţi pentru asta, nu avem mâncare, nu avem apă. Trec prin momente de revoltă şi de resemnare. Cum e posibil ca oamenii ăştia să fie atât de inflexibili, atât de opaci în faţa unei realităţi atât de simple, o viză cu câteva zile mai devreme. Ce le facem noi astăzi şi nu le facem peste 3 zile?! Mă gândesc de pe acum că o să le dau un „bad face” pe cutii şi la Bucureşti o să depun un protest la ambasada lor. Dar ei fac parte dintr-un sistem care nu le permite nici cea mai mică abatere de la reguli foarte stricte, poate absurde. Acest sistem îl cunosc eu foarte bine, doar am trăit în el zeci de ani. Poate că trebuie şi ei înţeleşi, poate că vina e a noastră că am venit mai devreme contând pe noroc şi pe bunăvoinţa lor. Poate că e mai bine să ne resemnăm, să nu încercăm noi să-i schimbăm pe ei, să ni-i facem duşmani, ci să vedem partea bună a lucrurilor. La urma urmei ce este aşa de rău să stai între două ţări, să dormi păzit de două armate! Cel mai important lucru este că peste 3 zile o să ne continuăm drumul pe varianta optimă, nu ne mai întoarcem 1000 de kilometri până la Taşkent, nu mai pierdem timp cu vize acolo, nu mai luăm toată stepa Kazakhstanului încă 3000 de kilometri, apoi Rusia, ratăm apoi Azerbaijanul, ocolit Abhazia, Inguşeţia, poate întors tot prin Ucraina în loc de Turcia. Dacă putem să dormim în „no man’s land” este foarte bine! Mai avem noi ceva provizii dar puţin, pentru o zi. Îi întreb dacă pot să ne dea ceva apă, mâncare dar ei răspund foarte oficial şi politicos că nu. Ne dau însă un petic de hîrtie cu o ştampilă pe el şi ne spun să îl arătăm soldaţilor uzbeci şi o să ne lase să trecem înapoi la ei, ceea ce eu nu prea cred, cred că mai degrabă au vrut să scape mai repede de noi. Dau telefon la Ambasada Romaniei în Turkmenistan, explic domnului consul cum stă treaba, dumnealui mă sună înapoi şi spune că nu are cu cine vorbi sâmbătă după prânz, încearcă din nou luni. Sun apoi la Eliana la Mediafax, care a scris despre noi înainte să plecăm, dar îmi dau seama vorbind cu ea că nu avem nevoie de un eventual bâlci prin vreun ziar sau televizor din Bucureşti, cum că românii plecaţi să ia Asia în piept sunt blocaţi fără provizii între două ţări. Mai bine şi mai înţelept este să aşteptăm şi ne descurcăm noi într-un fel. Nu mor caii când vor câinii! În două zile nu se moare nici de foame nici de sete. Mulţumim, ne despărţim prieteneşte şi ne ducem înapoi la uzbeci. Soldatul, un băiat foarte detreabă, înţelege, ia paşapoartele, hârtia ştampilată, şi le duce în vamă. În câteva minute se întoarce sincer dezolat şi ne spune ce ştiam şi noi, că nu se poate, viza spune clar „o intrare, o ieşire”. Ne asigură însă, bătându-se cu mâna în piept că „brat, cuşiti no problem, voda no problem, viza problem”(frate, de mâncare nu-i problemă, de apă nu-i problemă, vă dăm noi, problema este viza)! Îi mulţumim şi noi cu mâinile la piept şi pornim să găsim un loc pentru cort printre bălăriile înalte de pe marginea drumului. Ne instalăm la umbra singurului pom, un arbust cam ţepos puţin retras de la drum, în praf, printre mărăcini, sticle de plastic turtite, doze de bere îndoite, cartoane rupte, cârpe, pungi de plastic sfâşiate şi alte gunoaie abandonate în „no man’s land” foarte aproape de gardul turkmenilor. Sunt liniştit, nu-mi pare rău că am venit aici, acum lucrurile încep să fie previzible, oarecum sub control, chiar dacă aparent, suntem în impas. Vom sta aici două zile şi jumătate, fără nicio grijă, fără să facem absolut nimic decât să visăm…În timp ce noi descărcam bagaje ne-a chemat soldatul uzbec şi ne-a spus să-i dăm paşapoartele pentru că şeful vămii vrea să încerce la superiori. Le-am dat, ofiţerul s-a urcat într-o maşină şi a pornit spre Nukus. A revenit peste o oră şi ne-a spus cu părere de rău că nu a putut să obţină aprobarea. Le-am mulţumit, oamenii au făcut tot ce au putut, au întrecut absolut toate aşteptările noastre. Pe la ora 18 turkmenii au închis porţile şi au plecat. Spre seară, stând întins pe o folie foarte mare de plastic, folia noastră de ploaie, aud un fluierat dinspre Uzbekistan. Îi spun lui Theo să se uite pentru că s-ar putea să fie soldatul cu mâncare. El iese dintre bălării şi îmi face semn că aşa este. Pornim amândoi întins şi primim o farfurie mare cu paste cu sos, o pâine şi o două bidoane cu apă, unul pentru băut, unul pentru spălat. Mulţumim acelui brav soldat, mai glumim puţin cu el şi ne retragem la culcuşul nostru.Aveam deasupra noastră cerul înstelat şi lângă noi, armatele a două ţări ne vegheau somnul. Trip 47km.
