Emoțiile erau acum legate de traversarea deșertului Kara-Kum(Nisipul Negru), pe 1000 de kilometri până la Ashgabat. De partea asta mi-a fost frică. Mi-a fost frică pentru că nu știam în ce stare este drumul, dacă o sa găsim benzină, apă, loc de dormit. Apoi, simplul fapt că trebuie sa traversezi un deșert poate fi înfricosator. Văzusem la televizor turiști rătăciti sau blocați printre nisipuri, prin alte părți ale lumii, unii găsindu-și sfarșitul in arsița nemiloasă. La vamă ne-au spus că pe primii 100 de kilometri drumul este foarte prost dar apoi este bun. Turkmenistanul este de două ori mai mare decât Romania dar are o populație de numai 5 milioane de locuitori. Dacă în Kyrgyzstan și Tajikistan am avut aproape în întregime munți aici avem aproape în întregime deșert. Peste 80% din suprafața țării este acoperită de deșertul Kara-Kum, unul dintre cele mai uscate locuri din lume. Temperatura aerului depășește ușor 40 de grade Celsius, maxima înregistrată fiind 50,1 grade. Este pe locul 4 în lume la rezervele de gaze naturale și dispune de importante zăcăminte de petrol. Statul controlează aproape în întregime activitățile economice, și nu numai, și pentru a reduce sărăcia acordă gratis cetățenilor, până în anul 2030, electricitate, gaze naturale, apă și sare. Fiecare posesor de autoturism primește gratis 120 de litri de benzină lunar, pentru tractoare 200 de litri iar pentru motociclete (destul de rare) 40 de litri. Rata șomajului se apropie de 60% (pentru anul 2004). Cu o viză de tranzit te poți deplasa liber, cu o viză turistică de 30 de zile ai obligatoriu nevoie de un ghid. Devine clar de ce este mai avantajos pentru noi să cerem viza de tranzit. Primul oraș în care intrăm, Keneurgench, la 20 de kilometri de graniță nu este prea răsărit. Un oraș de provincie cu un centru ceva mai arătos, cu un bulevard mai larg apoi periferia murdară și sărăcăcioasă. Găsim o bancă într-o clădire modestă unde schimbăm 50 de dolari în moneda turkmenă, manat (aproape 3 manați pentru un dolar). Dintr-un „supermarket” minuscul cumpărăm câțiva cremwusti, conserve, pâine și patru litri de apă pentru băut. Rugăm pe vânzătoare să ne mai dea încă 5 litri de la robinet, dacă va fi nevoie pentru motociclete, mai ales pentru a mea care are radiatorul fisurat. Benzina o calculăm pentru un consum de 3,5 litri la suta de kilometri. Dacă eu umplu tot ce am îmi ajunge pentru 800 de kilometri. Theo ia de pe undeva un bidon de plastic de 5 litri în care o să pună benzină. Lui o să-i ajungă pentru 600 de kilometri. O mie de kilometri nu putem să acoperim dar oamenii ne spun că pe drumul prin deșert până la Ashgabat mai găsim să cumpărăm și apă și mâncare și benzină. Alimentăm la ultima benzinărie la ieșirea din Keneurgench aproape pe gratis, adică ceva mai mult de 4 litri pentru un dolar. Omul de acolo ne spune că până în capitală mai avem trei benzinării. Îmi mai revin un pic din spaimă și pornim pe un drum într-adevăr foarte prost.
În scurt timp oprim ca să mâncăm la două case izolate pe stânga noastră, la câteva zeci de metri una de alta, fără garduri. Un drum de pământ, plin de bolovani de lut tare ne-a apropiat mai mult de una din ele, pe marginea unui pârâu tulbure dar era totuși ceva iarbă și umbră. Când ne-am apropiat ne-am dat seama că nu se poate sta pe iarbă, era murdar, plin de găinați de păsări și alte gunoaie mărunte. Undeva spre fundul curții, o bătătură plină de praf, era un divan pe un schelet metalic ruginit, cu scânduri murdare pline și ele de găinați. Pe divan și pe lângă el erau depuse tot felul de vechituri, zdrențe, fiare ruginite, cartoane, toată gospodăria arăta jalnic. Pe latura opusă a curții o casă de chirpici, pătrată, cam 6 pe 6 metri, cu o ușă de scândură și un singur geam. Noi am fost puțin reținuți, nu am intrat îi curte și tot încercam să găsim un loc pe marginea pârâiașului când, din casă a ieșit o femeie mai în vârstă, cu basma subțire pe cap și cu o rochie lungă până la glezne. Am salutat-o iar ea ne-a făcut semn să ne ducem pe divan. Fără prea multă convingere am sărit pârâul și ne-am așezat, făcându-ne loc printre zdrențe. Am scos crenwustii, conservele, pâinea, apa. Ea a apărut din casă, a traversat curtea, cu o tavă mare de tablă, cam veche și uzată, pe care erau așezate frumos bomboane, stafide și alune. A venit apoi cu un vas mai mare de aramă plin cu ceai și două căni. A pus totul lângă noi fără să scoată un cuvânt și s-a întors în casă. După ce am terminat de mâncat a venit, tot fără să spună nimic, ne-a lăsat un pepene roșu și un cuțit și s-a întors în casă. Abia am apucat să-i mulțumim pentru că nu am mai văzut-o nici când am plecat. A fost cu totul altceva decât domnii consuli cu gulere albe imaculate sau ofițerimea „instruită” de la frontieră. Revenim în drumul deșertului. A fost cândva asfaltat dar acum e ca după bombardament. Asfaltul a dispărut pe porțiuni mari, a fost pietruit, s-a stricat din nou, e plin de gropi, mașinile au mers pe lângă asfalt, pe pământ, și au format și pe un sens și pe altul, pe kilometri întregi, benzi suplimentare de pământ bătut puțin mai neted decât asfaltul. Când vine o mașină din față pare că e condusă de un șofer turmentat. Nu merge drept nici măcar 10 metri, cotește mereu cam fără rost pentru că peste tot sunt gropi. Viteza este mică chiar și pentru noi pe două roți. Întâlnim un om care mână din urmă vreo 10 cămile care încurcă înaintarea unui camion trosnind din toate încheieturile.
O bucată bună o mergem mult lateral de drum pe un pământ tare și neted ca o pistă de decolare. Încă nu suntem în deșert, Amu-Daria reușește să ude solul arid și să mai mențină în viață plante verzi. Vedem cum se smulg deșertului mici suprafețe fertile. Buldozere cu lame mari rad pământul galben, neproductiv, pe o adâncime de aproximativ 30 de centimetri și îl duc spre margini formând taluzuri care închid suprafețe dreptunghiulare de mărimea aproximativ a unei jumătăți de teren de fotbal. Mai multe astfel de suprafețe, despărțite de taluzuri, formează câmpurile care vor fi cultivate. În locul pământului galben este adus cu basculante un strat de pământ mai negru, fertil. Este nivelat și inundat cu apă adusă pe canale din Amu-Daria. După ce apa se evaporă este semănat și udat până la obținerea recoltei. Nu ne-a explicat nimeni cum funcționează sistemul acesta, am dedus noi văzând cum se lucra în diverse locuri. Am traversat un curs mare de apă, aproape un fluviu care de fapt era un canal, adus din mereu aceeași Amu-Daria. Nu e de mirare că până la Marea Aral din fluviul ăsta legendar nu mai rămâne aproape nimic.
După fix 100 de kilometri de drum foarte prost vedem în fața noastră, pe stânga, un ansamblu de câteva blocuri absolut noi, cu 2-3 etaje, închise în curți foarte îngrijite, cu peluze perfecte de gazon verde viu, cu alei asfaltate, cu stâlpi de lumină. Pe o fațadă portretul președintelui. Pe dreapta, un grup de case mai mici. Au răsărit ca din pământ, fără periferie, fără centru, aruncate în marginea deșertului, tăiate de drumul nostru devenit un fel de autostradă cu două benzi pe sens, cu asfalt foarte bun. Blocurile nu păreau locuite. În câteva sute de metri orașul acesta neobișnuit începea brusc și se termina brusc. Am glumit chiar cu Theo că s-ar putea să fie orașul, sau satul, natal al președintelui de arăta așa de bine. Dar surpriza noastră nu se oprește aici. Circulația, până aici foarte redusă la câteva mașini vechi pline de praf și câteva tractoare, se animă, apar multe TIR-uri, mașini mici moderne, în special Toyota Camry, fără să ne putem explica de unde. Pe una din hărțile noastre nu apare aici niciun alt drum iar pe cealaltă hartă apare un drum secundar care vine dinspre est din orașul Dashoguz. Oricum, animația asta ne mai ia din stress pentru că foarte repede intrăm în deșert, printre dune de nisip care nu e negru, e galben roșcat, presărate cu tufe mici țepoase.
