Cât vezi cu ochii șoseaua taie deșertul fierbinte care pare nemărginit. Căldura încinge motoarele și radiatorul meu pierde constant lichid dar merg bine. Planul este să ajungen astăzi până la Darvaza, în mijlocul deșertului Kara-Khum, la 300 de kilometri de Keneurgengh, distanță pe care pe hărți nu este nici o altă localitate. Întâlnim totuși o benzinărie în marginea unui sat de câteva case dar nu putem să alimentăm pentru că nu este curent iar oamenii nu știu când o să pornească. Ne confirmă și ei că mai sunt în drum încă două benzinării. Faptul că avem un drum foarte circulat mă liniștește și mă face să mă simt în siguranță. Chiar dacă se întâmplă ceva grav, nu rămânem în deșert, avem și semnal la telefoane, sunt și mașini care ne pot ajuta. Pe margine întâlnim din loc în loc echipaje de poliție care privesc pasiv de parcă ar ști că urmează să trecem pe acolo. O singură dată am fost opriți de doi polițiști tineri, nu au cerut niciun document, s-au uitat doar la motociclete și ne-au întrebat de drum. În jur de ora 19 mai aveam aprox. 30 de kilometri până la Darvaza. Înserarea începuse să coloreze cerul în roșu palid când, privind în oglindă înapoi spre Theo mi s-a părut că de sub roata lui din spate iese ceva praf și se dezechilibrează ușor. Asta înseamnă de obicei pană. Am redus privind în oglindă și l-am văzut că s-a oprit. Am întors și l-am găsit cu roata din spate moale, înjurând. Treaba nu era gravă, aveam camere, aveam petice, leviere, pompă, tot ce trebuie să rezolvăm repede dar motocicleta lui nu are cric central. Pentru astfel de situații am cărat cu noi un cric de mașină cu care am repetat acasă cum să sprijinim motocicleta. Punem cricul sub cadru, el ține motocicleta în echilibru iar eu ridic ușor. Când e suspendată cu roțile libere băgăm sub scut bolovani mari și o lăsăm pe ei și pe roata de față sau de spate. Dacă nu găsim bolovani demontăm o cutie de aluminiu și sprijinim pe ea. Funcționează dar durează și noi nu prea mai avem timp.Tragem motocicleta la limita asfaltului pe loc sigur, punem departe în spate bolovani mici formând cu ei un fel de refugiu pe șosea care să ne apere de TIR-uri și începem.
Din fericire fixăm repede motocicleta, scoatem camera care nu mai poate fi folosită pentru că a luat un cui de vreo 8cm. lungime care a sfâșiat-o, punem cameră nouă și ne prinde întunericul cu roata scoasă. Am pus motocicleta mea cu farul aprins și am fixat roata. Am pornit apoi prin beznă așteptând să ne apară la orizont luminile localității Darvaza. După vreo 30 de kilometri apare pe dreapta noastră un bec, un singur bec aprins luminând un popas modest format dintr-o iurtă din stuf și un șopron tot din stuf sub care erau câteva mese murdare. La una din ele câțiva bărbați beau ceva incolor. În față oprită o limuzină sclipitoare Toyota Camry. Am salutat oarecum și am întrebat „Darvaza, kilometer”? arătând spre înainte. “Tam Darvaza” adică “Aici e Darvaza” a răspuns unul arătând cu degetul în jos. N-am uitat uimiți unul la altul, în jur era beznă, neștiind ce să credem. Aici era Darvaza! Am întrebat, punând palmele sub cap, dacă putem să dormim acolo. Un alt bărbat ne-a spus că nu, dacă vrem să dormim să mergem tot în lateralul drumului cam 200 de metri mai sus de ei, acolo e o casă. Omul cu Toyota s-a oferit să ne ducă el până acolo. Deși știam că Turkmenistanul e o țară sigură ne-a fost teamă dar ne-am dus totuși prin beznă după mașină spre un alt bec aprins în lumina căruia se deslușea silueta unei case. Când am ajuns am văzut că era mărișoară, curată iar gazda, un bărbat simpatic, zâmbitor ne-a adresat întrebarea slogan „V at ku da”?!. „Rumunia”, am răspuns. La care el: „Rumunia, Rumunia, București, mămăliga, ciorba, și fași bre”!? Nouă nu ne venea să credem că auzim bine, unul în Turkmenistan, în inima deșertului să vorbească românește! Toate spaimele noastre au dispărut, am intrat într-o cameră mare care era și sală de mese și dormitor, toate pe jos, și ne-am așezat la o masă rotundă. Turkmenul Eduard, gazda noastră, nu știe de fapt decât foarte puține cuvinte românești învățate cu mulți ani în urmă când căile complicate ale vieții l-au purtat prin Republica Moldova. I-a plăcut acolo, a întâlnit vin foarte bun și fete frumoase. A studiat ingineria pomicolă, a profesat în timpul URSS dar acum trăiește din pensiunea asta. Nu se plânge, anul ăsta i-a mers bine, a avut turiști destui. Își aduce aminte cum era pe vremea sovietică. Drumul plin de gropi și de noroi, mașini aproape deloc, nu puteai să te deplasezi nicăieri, pantofi rupți, pantaloni cârpiți, foame. Acum, drum asfaltat perfect, una două mașini la fiecare casă, haine frumoase, telefoane mobile, televizoare color, case frumoase. Mi-e greu să-mi dau seama dacă are dreptate sau nu, femeia la care am mâncat la prânz trăia într-o sărăcie lucie dar casele pe care le-am văzut la intrarea pe autostradă păreau luxoase, mașinile la fel. Între timp soția lui ne-a pregătit o supă foarte bună, un pilaf cu carne de vită și ceai. Prețul cerut mi se pare cam mare dar nu am cum să probez. Pentru dormit tocmim divanul de afară, sub cerul liber, pentru 10 dolari. Trip 291Km.
A doua zi, pe lumină, am văzut mai bine locul. În afară de casa lui Eduard și de șopronul de la șosea nu era nimic deși în ghiduri se spune că satul Darvaza ar avea 350 de locuitori. Alte surse spun că satul a fost desființat în 2004 de președintele de atunci, Saparmurat Niyazov, pentru că nu arăta prea bine și făcea impresie proastă turiștilor. Noi nu am văzut altceva. Erau o mulțime de anexe, cu generator electric, rezervoare pentru apă, atelier de reparat mașini, cam în dezordine. Cel mai departe era closetul, o cabină de lemn pe o cocoașă de nisip la mai mult de 100 de metri de casă. Eduard nu și-a construit pensiunea la întâmplare. Locul ăsta este cunoscut în toată lumea sub numele de „Poarta spre Iad” (Gate to Hell). Povestea lui nu e foarte veche, a început în 1971. Atunci, specialiștii sovietici căutau prin locurile astea petrol și gaze naturale. Tot săpând ei, au greșit ceva și pământul s-a prăbușit formând un crater cu diametrul de 70 de metri și adânc de 20 de metri din care emanau masiv gaze naturale. Pentru a preîntâmpina un eventual dezastru au hotărât să aprindă gazul în speranța că punga se va epuiza repede și incendiul se va stinge singur. Arde însă și acum deși, președintele actual al Turkmenistanului, Gurbanguly Berdimuhamedow, a dispus încă din 2010 să fie stins. Nu a spus și cum să fie stins! Așa că Eduard are în fiecare an sute de turiști care vin să vadă minunea. Într-un fel, și noi tot pentru asta am ajuns pe aici. Vom încerca astăzi să mergem acolo cu toate că drumul, deși nu foarte lung, doar 8 Kilometri de la șosea, este foarte greu. Am băut o cafea cu Eduard, am plătit cei 10 dolari pentru dormit (după o mică neînțelegere cum că prețul ar fi fost 10 de persoană și nu pentru tot divanul, dar ne mai lovisem de șmecheria asta în Rusia și aveam experiență) și eram pregătiți de plecare.Omul cu Toyota Camry care ne adusese aseară era și el pe acolo. Părea că vrea să spună ceva și nu prea avea curaj. Mai cu semne, mai cu vorbe îmi dă de înțeles că ar vrea să-i dau prosopul meu, pe care îl lăsasem să se usuce pe motocicletă. Nu era un prosop oarecare ci unul dintr-un material foarte absorbant care se usucă foarte repede, nu miroase, asemănător cu o piele de căprioară, destul de scump. L-am întrebat ce vrea să facă cu el dar nu a putut să-mi spună. Eu l-am bănuit că îl vrea ca să-și șteargă mașina. Eram la mare încurcătură, mulți ne dăduseră nouă degeaba iar acum era prima oară când cineva îmi cerea ceva. Am decis repede. I-am spus că nu pot să i-l dau pe tot dar pot să-i dau jumătate, dacă îi ajunge. A spus că e foarte bine, l-am rupt imediat în două și i-am dat o parte. Cred că și Socrate ar fi făcut la fel dar, dacă omul ar fi insistat că îl vrea pe tot i l-aș fi dat și l-am fi folosit apoi amândoi pe al lui Theo. Noi avem o vorbă: dar din dar se face Raiul…