Aerul este deja fierbinte iar noi înaintăm cu 100Km/oră spre bifurcația care duce la crater. În câțiva kilometri ar trebui să o luăm la stânga pe un drum vizibil. Ajungem, părăsim asfaltul, cotim prin nisip, traversăm o conductă destul de proeminentă și începem să urcăm pe un drum îngust, prin nisip foarte fin, adânc. Motocicletele zvâcnesc în toate părțile, cu greu le ținem pe drum și în final eu cad. Theo mă ajută să o ridic de jos, pornim iar în pantă mare, iar mergem complet aiurea și când aproape se termină panta o trântesc din nou în marginea drumului în nisip mare, afânat. O ridicăm din nou, o tragem înapoi și pornim. Drumul se îndreaptă și parcă și nisipul e mai bătut. Margem câteva zeci de metri pe drept, ceva mai stabil și oprim să facem câțiva pași pe jos să vedem cum e mai departe. Pare bine dar în depărtare se vede din nou pantă, nu prea mare dar suntem totuși îngrijorați. Motocicleta mea pierde lichid de răcire, coloana radiatorului este lipită cu metal lichid care începe să cedeze. Picături mari se preling pe conducta de răcire a motorului. Aș merge mai departe dar dacă cedează e de rău, trebuie să o remorcăm să o aducem înapoi la șosea. Din față vin două mașini 4WD cu cauciucuri cramponate. Șoferii, ghizi turkmeni care transportă turiști europeni, ne spun că mai avem 7 kilometri și drumul e mai rău decât aici, adică nisipul este mare. Ne sfătuiesc să ne întoarcem să nu rămânem blocați. Mă gândesc că alți motocicliști au mers totuși pe aici și aș încerca. Unul în Buchara, cu motocicletă la fel ca a ale noastre ne-a spus acum câteva zile că el a mers. Decid totuși, cu mare părere de rău, să ne întoarcem. Cea mai mare frică o am cu radiatorul. De mers aș merge, mai pe ea, mai pe jos, nu e mare pericol ori de câte ori ai cădea, viteza este foarte mică, nu te poți răni. Dar dacă etanșarea radiatorului cedează s-ar putea să fim nevoiți să dormim prin deșert.
Pornim înapoi și în scurt timp, fără să mai cădem în nisipul mare pe coborâre ajungem din nou la asfalt. Din păcate nu vom vedea „Gate to Hell”. Poate altădată, cine știe dacă și când. Din nou îmi spun că am văzut atât de multe și mai avem încă de văzut, că mai bine renunți, cu oricâtă părere de rău, decât să dai de necaz. Restul drumului l-am parcurs pe o căldură toridă, am întâlnit cămile, de data asta sălbatice, am traversat o mică oază, un lac apărut din senin in pustiu, am trecut prin marginea câtorva sate pierdute în praful deșertului.
Calculul cu benzina ne-a ieșit chiar dacă la un moment dat Theo a rămas cu rezervorul gol. Am pus de la mine și am mers mai departe. Distanța până la Ashgabat nu este totuși cum au calculat-o vameșii turkmeni de 1000 de kilometri ci numai 600. Cam așa reiese și din hartă dar am zis să avem o rezervă suficientă. În felul ăsta ne-a fost de ajuns benzina cumpărată la Keneurgengh. Cu 50 de kilometri înainte de capitală a inceput pe ambele părți ale drumului verdeața. Au apărut arbuști, apoi pomi fructiferi și vii. Nu știu de unde vine apa aici, pe hartă nu e niciun fluviu ci doar un canal „Karakum Kanal” care aduce apa de la mai bine de 1000 de kilometri mai la est, tot din Amu-Daria. Am oprit să cumpărăm struguri foarte buni de la un țăran de pe marginea drumului. Omul a vrut să ne dea și un pepene roșu, pe gratis, ca pentru oaspeți dragi. Din nou dădeam peste acea naivitate și bunătate a omului sărac, simplu și onest. L-am refuzat cu oarecare jenă că îi refuzam însăși ospitalitatea lui sinceră, neinteresată și bine intenționată. În marginea Ashgabatului mi se aprinde becul de supratemperatură motor. Este cel mai periculos bec dintre toate de la bord. Opresc imediat și aștept câteva minute. Nu am mai pățit asta până acum în 10 ani de când merg cu motocicleta. Pornesc și becul rămâne stins. După ce intrăm în periferie se aprinde iar. Opresc iar câteva minute și pornesc normal. Căutăm ambasada României unde vom încerca să înoptăm și să refac etanșarea radiatorului. Contăm pe amabilitatea lor pentru că au fost, alături de ambsada noastră în Uzbekistan, singurii care au răspuns scrisorii prin care ne anunțam prezența în Turkmenistan, invitându-ne chiar să le facem o vizită. Alte ambasade nu au răspuns, probabil că erau foarte ocupați să promoveze politica externă a României în Asia Centrală uitând că și noi suntem tot Romania și că banii dumnealor vin și de la noi. Cu greu, după mai multe telefoane de orientare și mai multe opriri din cauza becului de supratemperatură am găsit ambasada, într-un cartier liniștit al Ashgabatului. Am fost primiți foarte frumos de domnul ambassador, domnul consul, și unul dintre funcționarii ambasadei, Alex. După ce am povestit puțin despre drum am întrebat dacă putem să reparăm motocicleta mea, care pierde lichid de răcire, și să înoptăm acolo. Deși nu au spații de cazare pentru oaspeți ne-au oferit biroul domnului consul, cu condiția să nu ne băgăm nasul prin documente. Eram obișnuiți cu dormitul pe jos și chiar să ne fi rugat dumnealor, nu ne-ar fi interest formularele de viză, eram mult prea preocupat de radiatorul meu! Odată rezolvată problema înoptării am început să repar imediat. Am curățat tot metalul lichid cu care etanșasem acasă și am pus altul nou, în speranța că va ține. Puteam să văd asta numai a doua zi când soluția se va fi întărit. Și motocicleta lui Theo pierde ulei la o furcă dar asta nu e foarte grav, merge și așa. Dacă treaba se complică o repar eu mai încolo. Toată seara am petrecut-o apoi în curtea mică dar cochetă a ambasadei, în compania domnului consul, a lui Alex, pizza și o sticlă mare de whiskey, povestind fiecare câte și mai câte până după miezul nopții. Trip 299Km.
