A doua zi la 7.00 punct părăsim curtea pustie a autobazei pornind spre est, direcția Marea Caspică, portul Turkmenbashi. Ziua de ieri a început prost dar s-a terminat până la urmă bine. Ziua de azi începe minunat cu o lumină piezișă, clară, portocalie peste deșertul roșiatic. Șoseaua, o badă de asfalt negru perfect, șerpuiește ușor printre coline stâncoase. Nu este nici o adiere, cerul albastru, limpede, o căldură foarte plăcută. S-ar putea ca astăzi să părăsim Asia, aceste spații infinite cu o incredibilă forță de atracție. În mai puțin de o oră ne apare, în stânga noastră, ca o tremurare de aer încins, albastru palid, netezimea apei mării. Încă puțin și începem să o distingem chiar bine. Din dreapta, de după munți, se ridică un nor dens de fum negru iar aerul miroase a hidrocarburi aromate…Muchii stâncoase, aride, ca degetele unei mâini, avansează în largul coastei. Trecem pe lângă un post de poliție, coborâm în câteva curbe largi și rulăm apoi pe malul mării.
În câțiva kilometri, pe la ora 11.30, dăm de bifurcația spre port și intrăm. Doi polițiști ne privesc absolut indiferenți cum parcăm motocicletele noastre masive și ne îndreptăm spre ei. Nu prea mai e nimeni pe acolo. Salutăm vesel, relaxat, cam zgomotos, ei la fel, fără să se ridice de pe banca pe care stăteau la umbră. Nu e nevoie să le explicăm prea mult ce vrem, toți care vin acolo vor același lucru. Vaporul urmează să vină din clipă în clipă dinspre Baku, Azerbaijan, descarcă vagoanele, încarcă altele, și pleacă înapoi în jur de ora 20. Putem să mergem prin oraș și dacă pe la ora 16 suntem înapoi este foarte bine. Cea mai frumoasă veste primită în tot Turkmenistanul. Așadar a meritat. A meritat să ne luăm în gură cu consulii, a meritat să stăm în „no man’s land”, a meritat să facem traseul prin Kara-Khum. Singurul lucru neplăcut este că trebuie să plecăm… În timp ce noi priveam curioși spre dana cu linii de cale ferată și ne întrebam cam cum o merge cu încărcatul și descărcatul, polițiștii ne arată vaporul care începuse deja manevrele de acostare. Bem o cafea la barul portului, servită de o doamnă foarte grasă și foarte prost dispusă și ieșim în oraș. Turkmenbashi este prins între colinele muntoase din nord și Marea Caspică la sud. Nu pare a fi un oraș mare dar umblând puțin prin el ne dăm seama că se dezvoltă. Partea veche, în preajma portului, arată destul de bine, case mari, construite solid. Partea nouă însă, peste un deal, arată foarte bine iar undeva în depărtare, probabil în zona viitorului port, se disting siluete ale unor clădiri de SF.
Am revenit repede, după ce am trecut pe la un supermarket și am mai cumpărat câte ceva de mâncare să avem pe vapor. La dană zăngăneau vagoanele de marfă pe care le descărcau. Pe la ora 17 încep formalitățile de îmbarcare. În afară de noi mai așteaptă 7-8 persoane cu bagaje mai mici. Plătim la casă câte 20$ pentru motocicletă și 20$ pentru bagajul de pe motocicletă fiecare, plus câțiva Som. Așteptăm apoi dar nu ne mai bagă nimeni în seamă. Vagoanele au fost încărcate, un TIR din Turcia care aștepta și el pe acolo a fost băgat în cală, ceilalți pasageri au urcat numai noi nu ne mișcam. Îngrijorat întreb la casă. Mi se spune că trebuie să vorbesc cu comandantul. Imediat mă ingrijorez și devin neliniștit. Asta sună a șpagă, a șpagă groasă, ordinară, în văzul lumii. Îmi aduc aminte cum fix în urmă cu 30 de ani, în patria noastră dragă, la Orșova, împreună cu un prieten, cocoșați de rucsaci de 35 de Kg. am vrut să luăm un vapor numit pompos „Săgeata Albastră” să urcăm cu el în sus pe Dunăre să vedem și noi „Cazanele”. Deși am ajuns primii în port, pe la ora 5.00 dimineața, am fost plimbați de grăniceri de colo până colo până pe la ora 10.00 când vaporul a plecat fără noi, că nu mai erau nici locuri, da’ eram și cam suspecți. Când am cerut explicații unui locotenent mai prost decât patul puștii pe care o căra în spate ne-a dus la ei la unitate unde ne-au dezbrăcat literalmente la curul gol, ne-au căutat literalmente și în cur, că vrem să fugim din țară. După câteva ore de interogatoriu încrucișat ne-au lăsat să plecăm da’ să nu ne mai ducem în port că nu avem voie cu vaporul, e zonă de frontieră. Am auzit apoi de la alții că am scăpat ieftin, pe unii i-au ținut acolo câteva zile și i-au pus să spele closetele mizerabile ale bravei armate române. Asta era țara pe care eu trebuia să o iubesc ca pe ochii din cap, dar numai din ce scria în ziare, că dacă voiam să-i văd frumusețea cu ochii mei eram suspect. Acum nu mă tem că o să mă dezbrace dar mă tem că or să-mi ai banii. Îl găsesc pe comandant, mă plimbă după el prin câteva birouri fără să-mi ceară nimic, nici bani, nici documente, apoi imi spune să-mi văd de treabă. Brusc situația se deblochează totuși. Trecem prin toate controalele de frontieră, făcute rezonabil de vameșii turkmeni, și ne îmbarcăm ultimii aproape de căderea serii. Pe vapor, doi manevranți jegoși ne cer câte 10 dolari pentru fiecare motocicletă, cică să o păzească. Să o păzească de cine, pentru că pe acolo nu umblă decât ei. Le dau totuși 5 dolari pentru amândoi iar ei bombănind nemulțumiți le ancorează să nu cadă în caz de furtună. Imediat după asta apare un tip tânăr, curat, șmecher, speek english, și spune că trebuie să plătim câte 100 de dolari de fiecare. Când aud, să turbez. Pentru ce? Pentru locurile noastre în cabină. Așa a plătit toată lumea, putem să întrebăm. Plătim 200 de dolari, nu chitanță, nimic. Urcăm în lumina unor becuri chioare, afumate, pe o scară abruptă de metal pe lângă niște conducte verticale imense din care scapă fum și o căldură sufocantă și ajungem afară pe o punte, pe un coridor lung, mult deasupra apei. Suntem îndrumați de tânărul cu banii către o cabină în interior unde o doamnă între două vârste, grasă și murdară împarte așternuturi curate. El ne spune că o să vorbească cu ea să ne dea o cabină foarte bună, așa ca pentru noi, deși nu sunt mai mult de 10 pasageri iar vaporul are peste 50 de cabine. Eu, ajuns la capătul răbdării și al disperării, îi spun că nu putem să dăm nimic în plus, să ne dea o cabină ca la toată lumea, pentru cât am plătit. El devine imediat alunecos, pozitiv, o roagă să ne conducă. Primim o cabină de patru locuri, nu mai mare decât un compartiment de tren, cu o chiuvetă mică și un hublou la 6-7 metri deasupra apei. Punem așternuturile „curate” și ieșim pe puntea superioară să vedem luminile orașului și despărțirea de Asia. Prindem ultimele minute de lumină și primele de întuneric. Vaporul se desprinde lin și lasă în urmă linii paralele de lumini galbene care se micșorează din ce în ce mai mult devenind parcă din ce în ce mai multe. Ieșirea din port se face puțin mai complicat din cauză că apa este foarte mică. Două rânduri paralele de balize ale căror lumini avansează ca niște săgeți aprinse ghidează vaporul printre câteva insule către larg. Reprezentantul companiei de navigație, tânărul care ne-a cerut câte 100 de dolari, ne spune că apa are numai 5 metri adâncime iar vaporul este scufundat 4 metri. Avem un singur metru rezervă! Lăsăm în urmă ultimele balize și ne angajăm în larg. Luminițele Asiei abia se mai disting apoi dispar. Din stânga, o lună plină deschide pe apa neagră o cale de lumină care se pierde și ea în infinitul Mării Caspice. Dinspre prova se aude zgomotul apei despicate iar dinspre pupa torsul înfundat al motoarelor. În rest nimic. Sunt încercat de sentimente contradictorii. Mă bucur că sunt pe vaporul ăsta dar îmi pare și rău. Întoarcerea în Europa înseamnă de fapt sfârșitul călătoriei. Deși mai avem de mers 3000 de kilometri, psihologic aici s-a încheiat tot. De la Baku încolo vom face tot ce putem ca să ajungem cât mai repede acasă. Adio Turkmenistan (cu „smiling face”), adio Asia Centrală cu minunile și greutățile tale! Trip 210Km.
