Imediat ce vaporul nostrum „Dagestan” a ieșit în larg Theo s-a dus să se culce iar eu am rămas singur pe puntea superioară. Am mai stat cam o oră după care m-am dus și eu în cabină. Nu era nimeni, puteai să te plimbi în voie pe vasul pustiu, pe culoarele lungi și înguste din care dădeau nenumărate uși spre cabine. Foarte aproape de cabina noastră era amenajat un mic salon rotund cu canapele, fotolii masă și perdele la geamuri. Peste noapte m-am trezit de câteva ori și am deschis hubloul. Vedeam doar apa neagră în lumina lunii. Pe la 7.30 mă trezesc, mănânc ceva și ies din nou pe punte. Este absolut senin și suflă briza. Privesc în toate părțile dar, deși mergem de 12 ore ne se zărește nici urmă de uscat. Vaporul trece pe lângă multe platforme, unele mai mari altele mai mici, înfipte în mare în sute de picioare de metal. Ele scot și împing spre maluri petrolul Mării Caspice. M-am uitat puțin, din curiozitate, la sistemul de lansare la apă al unei bărci de salvare. Cabluri ruginite și rupte, lanțuri ruginite, blocaje înțepenite, defecte, incomplete, barca însăși ruptă, ferească Dunmezeu să fie nevoie de ele. Mai degrabă se poate conta pe plutele îngrămădite pe punte. Mi-am găsit un loc foarte comod într-o barcă unde puteam să stau chiar întins la plajă. A venit și Theo dar nu a stat prea mult, s-a dus în salon unde, alături de șoferul TIR-ului turcesc au urmărit pe un laptop un film de aventuri dublat în limba turcă. Spre ora 16.00 începem să vedem în fața noastră uscatul, Europa. Pe măsură ce ne apropiem se disting din ce în ce mai bine cele două părți ale capitalei Baku. Partea dinainte de 90 cu blocuri normale, aliniate perfect pe câteva coline domoale, un spațiu liber și apoi blocurile noi cu arhitectură SF, distribuite cât mai variat și mai spectaculos pe alte câteva coline. Îmi atrage atenția ceva ce seamănă cu un catarg pe care flutură un drapel, chiar pe țărm.
Comparat cu blocurile din fundal pare foarte înalt. Ne apropiem mai mult și văd că este într-adevăr drapelul Azerbaijanului, de o mărime impresionantă. Pe la ora 17 vaporul acostează, coborâm și facem destul de repede formalitățile de vamă. Vedem însă și ce înseamnă o greșeală de planificare. Doi tineri englezi, un băiat și o fată cu biciclete, au ajuns la vamă să iasă din țară mai târziu cu o zi decât viza. Nu sunt lăsați să plece până nu plătesc o amendă de 1000 de dolari. Aproape că plâng, stau pe acolo și așteaptă să li se facă azerilor milă de ei și să-i lase să plece. Dacă ar plăti amenda ar trebui să abandoneze restul călătoriei prin Asia Centrală spre China și să se întoarcă imediat acasă. Am încercat să le dăm o mână de ajutor dar nu cred că le-a folosit la nimic. La noi, în caietul de kilometri stă scris din decembrie 2012: Baku, 21 Septembrie. Suntem fix în 21 Septembrie 2013… Brusc însă dăm și noi de necaz. Când eram gata să pornim spre oraș, cu barierele deja deschise de soldat, un zdrahon de vreo 2 metri, negricios, îmbrăcat în haine de marină spune soldatului să închidă barierele, nouă să ducem motocicletele în parcare și să plătim 200 de dolari. Pentru ceee? Pentru transportul motocicletelor. Cică banii dați în Turkmenistan, câte 20 de dolari de fiecare au fost pentru altceva, el este reprezentantul companiei de navigație și la el trebuie plătit. Îi arătăm chitanțele pe care scrie „motoțikla” dar el nu se lasă, ori plătim ori rămânem acolo. Bun, plătim, dar nu avem bani, trebuie să mergem în oraș să luăm de la bancomat. Ne dă un pașaport și ne spune că putem să mergem pe jos.
Avem noroc că portul este chiar în oraș, în partea nouă. În câteva minute ne aflăm printre vitrine sclipitoare, blocuri cu arhitectură magnifică, bulevarde pline de mașini luxoase, animație de sâmbătă seara. Am găsit imediat un bancomat am luat bani și ne-am întors în port. Ne-am mai certat cu el într-o engleză mai mult rusă, am plătit în final câte 80 de dolari de fiecare pentru care ne-a dat chitanțe. Cu toate chitanțele lui cred că ne-a jefuit pur și simplu profitând de situație. Când am ieșit în oraș era întuneric, întuneric un fel de a spune. Orașul este luminat ca ziua, pe fațadele uriașe ale clădirilor jocuri de lumini colorate, coloane verticale de lumini ca flăcările, ceva ce întrece imaginația. Am bîntuit la întâmplare câteva bulevarde năuci și uimiți de ce vedeam. Spre ora 22 sunăm la Elmin la hotel „Altstadt” să ne spună cum ajungem la el. Elmin ne-a ajutat foarte mult încă înainte să plecăm din București. Fără nici un fel de pretenție de bani ne-a trimis o rezervare la hotelul lor, rezervare strict necesară pentru obținerea vizei azere. El ne explică ceva, zgomotul străzii face să nu înțeleg mare lucru dar mă bazez pe intuiție. „Altstadt” înseamnă în limba germană „Orașul vechi”. Eu înțeleg prin „Orașul vechi” partea comunistă a orașului, deși, pe web-site-ul hotelului scrie că este aproape de port. Pornim din nou pe bulevardele luminate „a giorno” le „călcăm” bine și în câțiva kilometri ajungem la blocurile sovietice. Lumina e mai slabă, lume mai puțină, blocurile mai toate la fel. Nu cred că suntem bine. Oprim și întrebăm un șofer de taxi cu care ne înțelegem greu. Pare a ști de „Altstadt” dar zice că e în partea cealaltă, de unde venim noi. Sun la Elmin și îl las pe șofer să vorbească cu el. Așa este, hotelul „Orașul vechi” este în centrul orașului nou. Șoferul se oferă să ne ducă el acolo pentru 7Manați (1Manat azer = 1Euro). Omul este corect, spune că lui îi rămân doar 5 pentru că 2 costă intrarea în „Orașul vechi”. Încep să bănuiesc foarte vag despre ce este vorba. Întoarcem, și ajungem iar pe bulevardele scăldate în lumină. Taxiul ne conduce pe o alee frumos pavată către o poartă într-un zid de piatră medieval, cu metereze ca de cetate. Intrăm toți, plătim căte 2Manați fiecare și ne trezim dintr-o dată în altă lume. O cetate perfect întreținută, cu case foarte frumoase din blocuri de piatră, cu balcoane din lemn, străzi înguste perfect pietruite, într-o rețea complicată, unele urcă, altele coboară, mici piațete cu restaurante cochete încă deschise, magazine elegante de suveniruri, totul cu foarte mult bun gust. Undeva, pe o stradă pe care abia aveai loc cu motocicleta, în pantă mare, hotelul „Altstadt”. Nu l-am fi găsit singuri nici dacă l-am fi căutat două zile. Am plătit șoferului, a fost un om absolut onest. Poate că tot răul spre bine. Dacă nu am fi căutat atâta nu am fi văzut noaptea un oraș magnific! Elmin nu mai era acolo dar a lăsat vorbă că venim. Rezervarea noastră trecuse, hotelul era plin dar ne pregătise o cameră de serviciu foarte mică, un loc în pat, unul pe o saltea jos, absolut suficient și foarte frumos. Deși era spre ora 23 am ieșit să cumpărăm ceva de mâncare de la un mic magazine din apropiere. În cele dim urmă nu am rezistat însă tentației și am poposit într-un restaurant mic, elegant, discret care mai avea încă destui clienți, mâncare și bere foarte bune… Azerbaidjan (Țara Focurilor) este cea mai mare țară din Caucaz. Este de trei ori mai mică decât Romania și are o populație de nouă milioane și jumătate de locuitori. Nordul este dominat de Caucazul Mare iar sudul de Caucazul Mic. Cel mai înalt vârf, Bazarduzu, în nord la granița cu Dagestan, are o înălțime de 4466 de metri. Perioada de desprindere de URSS, la începutul anilor ’90 a însemnat în același timp și un sângeros război civil în sudul țării, în regiunea muntoasă Nagorno – Karabach, dominată de etnici armeni sprijiniți de Armenia vecină. După câțiva ani de război muriseră 30.000 de oameni și 15% din teritoriul azer, inclusiv toată regiunea Nagorno – Karabach, au trecut sub controlul Armeniei. Acum conflictul este stins dar nu pare a fi încheiat. Legăturile dintre cele două țări sunt complet întrerupte, nu există niciun punct terestru de trecere dintr-o parte în alta. Mai mult, dacă ceri viza pentru Azerbaidjan ești întrebat dacă vrei să călătorești și în Armenia. Dacă „da”, nu ești admis. În anul 2011 Azerbaidjanul și-a propus ca bugetul pentru apărare să depășească întregul buget anual al Armeniei. În anul 2013 îl depășise cu un miliard de dolari! Plasat în zona Eurasiatică Azerbaidjanul are legături foarte strânse cu Uniunea Europeană, al cărei membru intenționează să devină cândva. Capitala Baku, oraș cu peste 2 milioane de locuitori este așezat pe Peninsula Absheron. Istoria orașului se leagă de istoria petrolului. Primul puț petrolier a fost forat în 1846 iar exploatarea la scară industrială a inceput în 1872. La începutul secolulul 20 Baku furniza jumătate din petrolul necesar la nivel mondial. Astăzi petrolul și gazele naturale sunt principalele resurse ale Azerbaidjanului. După destrămarea URSS în oraș au fost demolate masiv clădirile vechi și construit după cele mai fanteziste proiecte arhitectonice. Din anul 2000 centrul vechi a fost inclus în Patrimoniul Cultural UNESCO. În anul 2012 Baku a fost gazda concursului Eurovision, în 2015 va organiza prima ediție a Jocurilor Europene (o „Olimpiadă” numai pentru Europa), în 2016, pe un circuit stradal, se va organiza Marele Premiu al Europei la Formula 1, în 2020 va fi unul din cele patru orașe europene care vor găzdui sferturile de finală ale Campionatul European de Fotbal „Euro 2020”. Lonely Planet îl plasează în top 10 destinații de viață de noapte.
