Jurnal Departe in Asia – Un drum cu sens unic
1. Ziua 1 – Plecarea
Noaptea a fost linştită. Grijile dispăruseră încet, una câte una, sau, pur şi simplu, renunţasem să mă mai gândesc. Fie ce-o fi ! În dimineaţa asta pornim şi drumul ne va arăta singur ce avem de făcut. Va fi un drum cu un singur sens: doar înainte. Înapoi, în scurt timp, chiar şi să vrem, nu va mai fi posibil. Este singurul lucru care mă sperie un pic.
Ceasul telefonului mă trezeşte la 5.30. Mai avem de pus pe motociclete sacoşele mari „Louis” si, pe la 8.30, startul. Diseară trebuie să fim la Odesa. Avem de mers 650 de kilometri şi, bine ar fi, să ajungem acolo pe lumină. Ne mişcăm haotic, încercând să facem mai multe lucruri în acelaşi timp şi să nu uităm nimic. Ne îmbrăcăm in timp ce mâncăm, ne dezbrăcăm apoi pentru că ne este prea cald, punem la bagaj ultimele obiecte mărunte de strictă necesitate, ne uităm insistent în jurul nostru să nu rămână nimic în urmă, deşi, toate fuseseră puse de seara în cutii. Simt o nelinişte care ştiu sigur că va dispărea în secunda în care mă voi pune în mişcare. O parte din mine ar vrea ca secunda aia să vină cât mai repede, dar, involuntar, o ată parte, tot din mine, ar vrea să mai întârzie un pic.
Pe la 8.00, când încă mai strângean chingi şi controlam şuruburi, apar pe alee, cu motocicletele lor frumoase şi puternice, greu încercate de drumuri (ca şi ale noastre) Mihai, Radu şi Bogdan. Vor să fie alături de noi să ne încurajeze la plecare. Ne strângem mâinile, glumim, sorbim ceva, si, încet încet, ne tragem tot mai mult către motociclete. Le scoatem în drum, le aşezăm in paralel, încălecăm, punem căştile, mănuşile, gata de start. Radu şi Mihai fac fotografii, pentru ca momentul să intre în eternitate. Apare şi Alin, cu duba lui, dar nimeni nu mai are timp de el. Alin, motociclist încercat, băiat blând şi sensibil, înţelege. Mihai face semn de pornire. Contact motor. Sfârâitul înfundat al motoarelor ne mângâie urechile si inima. Ultimele setări(sau primele !): Trip „0. Km”, ODO „70.300 Km”. Batem palma, ambreiaj, viteza întâi. Plutim. Asia, venim !!!
Ca prin vis, trecem prin pădurea Băneasa, pentru ca Mihai şi Radu să facă alte fotografii pe care să le posteze în mediile virtuale, să ştie lumea toată că „mai plecară încă doi, tată si fiu”. Ne despărţim de ei cu strângeri prieteneşti de mâini şi ne îndreptăm, escortaţi de Emma cu maşina, către Centura Bucureştiului; de acolo, pe şoseaua naţională de Constanţa, până la Lehliu. Vremea este superbă, cald senin, perfect pentru o plimbare cu motocicleta până în Asia Centrală.Trecem prin locuri foarte cunoscute cu senzaţia ciudată că nu le-am mai văzut demult. Oprim de cateva ori pentru a scăpa, pur şi simplu, de tensiunea enormă care ne apasă. Gânduri imposibile şi contradictorii se învârtesc prin cască fără să le putem opri. „Dacă am rămâne noi la Lehliu, la casa noastră bătrânească(aşa cum ne-a sfătuit un prieten) şi ne-am petrece vacanţa acolo, şi am lăsa pe alţii să plece în Asia, mai pregătiţi dacât noi, cu mai mulţi bani, şi cu mai mult curaj !? Bine, dar atunci, ce rost să mai fi avut toată munca de pregătire de doi ani, toată energia consumată, toţi banii cheltuiţi,toate gândurile şi toate visurile legate de o călătorie fantastică!?” Nu, nu se poate ca totul să fi fost in zadar, să abandonăm chiar de la primul pas. Vom merge înainte, pe acest drum cu sens unic, oricât de riscant ar părea şi oricât de tentant ar fi să rămânem pe loc! La noapte dormim în Odesa!
În Lehliu părăsim drumul naţional şi intrăm pe autostradă. Popas, verificat strângerea bagajelor, pornit. La Drajna, ieşim din autostradă pe drumul naţional spre Brăila. Pe la ora 10.30 intersectăm şoseaua veche spre Constanţa. Aici se „rupe” ceva, ultimul fir minuscul care ne mai ţinea legaţi de casă: Emma se întoarce la Bucureşti. O imbrăţişare, o lacrimă, un nod în piept. Bat palma cu Theo, băgăm în viteză, pornim înainte. De aici încolo, suntem pe cont propriu. Drumul ăsta nu are decât un sens! Doamne-ajută!
Trecem prin satele Bărăganului, toropite de căldura verii. Oamenii moţăie pe la porţile lor sau discută pe la cârciumi. La auzul motoarelor noastre tresar şi ne privesc muţi de uimire şi de admiraţie. Unii ne salută cu prietenie. Copiii aleargă la marginea drumului şi ne fac semne, rotindu-şi în aer pumnii strânşi, ca şi cum ar trage de acceleraţie. Ştim ca atragem atenţia. Motocicletele curate şi robuste, cutiile strălucitoare de aluminiu, ataşate la spate, tot bagajul, perfect proporţionat şi echilibrat, costumele noastre negre, curate, ne dau aerul de călători de cursă lungă. Suntem mândri de noi. Şi cum să nu fii mândru de tine când te îndrepţi, pe două roţi, tocmai spre Asia ?!
Motoarele torc precum Hank, motanul nostru, viteza 90Km/oră, turaţia 3700rot/min. Ajungem la Brăila dar nu intrăm în oraş. Cotim la stânga, spre Galaţi, pe unde urmează să trecem Prutul, în Moldova. Observ că luminile lui Theo sunt stinse. Îi fac semn, oprim, decidem să intrăm la prima benzinărie să vedem ce e de făcut. Galaţiul nu e departe. Parcăm la OMV să reparăm. Bănuiesc o siguranţă arsă. Am cu mine tot ce trebuie dar, siguranţa este sub şa, şaua este sub sacoşa Luis, sacoşa Luis este sub un trepied, toate legate strâns cu două chingi; iar siguranţele de rezervă sunt toate intr-o cutie cu piese în cutia mea Hepco din dreapta, la fund! Desfacem tot la Theo dar siguranţele prefer să la cumpăr de la benzinărie. Schimb, pun contact, avem lumini ! Batem palma, fiule ! În timp ce noi lucram de zor, apare un biciclist. Pe biciclişti îi respect mai mult decât pe oricine. Sunt, poate, cei mai pasionaţi şi cei mai fericiţi călători. Eu însumi am călătorit cu bicicleta pe distanţe mari, şi ştiu ce spun. Omul nostru este ceh sau slovac, şi face un tur al Europei. Nu e lucru mare, mai are de trecut Bulgaria, Grecia, Italia, Austria şi ajunge, mâine-poimâine acasă!
Pornim şi noi, intrăm în Galaţi, găsim repede drumul spre vama de la Reni. Trebuie să alimentăm neapărat dar vrem să o facem la ultima benzinărie din Romania, care nu ştim unde este! Facem repede cei 12Km. până la vamă dar nu găsim nici o benzinărie, aşa că trebuie să ne întoarcem la Galaţi. Umplem rezervoarele şi canistrele şi, înapoi la vamă! În zare, nu prea departe în stânga noastră, se văd nori grei de ploaie. Noi ar urma să mergem către dreapta, aşa că, sperăm să nu intrăm în potop. În vamă am emoţii. Avem inscripţii în limba română, formularele sunt scrise în româmă, personalul vorbeşte româneşte. Executăm automat ce ni se spune, plătim ceva în lei de-ai noştri, suntem dojeniţi de o doamnă vameş căreia noi, în exces de zel, i-am întins carnetele de conducere, fără să ni le ceară dumneaei: „Şi mî intereseazî pi mini dacî ştii mata sî conduşi, ori ba” !? Batem palma şi plecăm. Nici acum nu ştiu în ce ţară am ieşit din vama aia, sau dacă nu cumva am intrat în „ţara nimănui”. Avem în faţă două drumuri,unul înainte, unul la stânga, niciun indicator. Intrebăm pe un nene care ne privea uimit, şi ne spune că ambele drumuri duc în Ucraina. Explicăm că vrem să ajungem la Izmail şi suntem imediat indrumaţi către înainte. Este ora 16.00. Planul nostru de a ajunge pe lumină la Odesa, este ruinat. Mai avem de parcurs aprox. 450Km în 5-6 ore. Imposibil. Avem touşi noroc: norii grei de ploaie au rămas în urma noastră, în stânga. Pornim, şi după câteva sute de metri oprim să facem câteve poze, primele pe teritoriu „străin” din lunga noastră călătorie către Asia. Apare, venind pe jos din urma noastră, un tânăr vioi şi simpatic, de vreo 20 de ani. Îl cheamă, cum altfel, decât Alioşa ! Ne salută cu respect în româneşte, dăm mâna cu el, admiră motocicletele. Vorbim puţin, îl întrebăm cât mai avem până la vama ucrainiană. Ne arată, în lungul drumului cam la 1,5Km. o clădire albă. Aia este! Şi el merge tot în Ucraina, dar pe jos!