Am văzut multe biserici catolice în Romania, dar niciuna ca asta. La noi, biserica este un punct de referinţă, un reper vizibil de departe, domină într-un fel peisajul. Aici este aşezată într-un cartier murdar, cu multe străzi nepavate, pline de gunoaie, case neîngrijite, stricate, cu acoperişuri peticite cu ce s-a găsit, curţi murdare, pline de rămăşiţe de toate felurile îngrămădite peste tot, garduri rupte, strâmbe, demolate…
Blocurile din apropiere sunt învechite, faţade murdare, balcoane ticsite de vechituri, geamuri prin care abia se mai vede ceva. Nu ştiu cum arată pe dinăuntru dar pe afară arată deprimant. Biserica însăşi este diferită de ce ştim noi.
Este pur şi simplu o casă mai mare, dreptunghiulară, cu un etaj. Singurul semn că ar fi biserică este o turlă scundă, ascuţită, care depăşeşte cu puţin coama acoperişului în două ape. În vârful turlei o cruce din bare subţiri de metal. La parter este partea de biserică, la etaj este locuinţa preotului.
De afară se intră pe o uşă normală într-un hol din care o uşă dă în biserică iar scara duce la locuinţă. În curte, în spatele bisericii, o construcţie nouă aproape gata, este casa de oaspeţi. Curtea toată este şantier dar are şi o parte de grădină cu multe flori, zarzavaturi, mere şi pere aproape coapte şi un rând înalt de viţă de vie cu struguri mari şi parfumaţi. Putem să luăm orice ne place! Preotul scoate maşina lui de sub un şopron acoperit cu tablă şi ne invită să punem noi motocicletele. Locuinţa de la etaj are o bucătărie mare, baie, câteva camere pentru oaspeţi, birou şi camera preotului. Noi primim fiecare câte o cameră!
Slujba este la ora 17.30, dacă dorim putem să participăm. Masa de seară la ora 20. Este un loc minunat unde să ne odihnim o zi şi să etanşăm capacul ambreiajului. Despachetăm tot, spălăm câteva rufe, ne împrietenim cu Alexander, sudorul echipei de meseriaşi, apoi aţipim. După vreo jumătate de oră mă trezesc în linişte. Nu se mai aud muncitori, casa e goală. Îmi dau seama că a început slujba. Cobor uşor pe scară si intru sfios în biserică. Preotul Tonda gazda noastră, slovac din Kosice, imbrăcat în veşminte albe, spune cu voce clară ceva liniştit. Îl salut înclinând uşor capul, el îmi răspunde la fel. Altarul este mic, modest, doar câteva icoane şi Crucea Fiului Domnului Răstignit. Cam zece rânduri de bănci de lemn şi câteva persoane: în primul rând un bărbat, o femeie şi o fetiţă, toţi cu feţe europene, mai pe la mijloc două femei şi un băieţel, asiatici, pe ultimul rând eu. După ce preotul încheie făcându-şi cruce, bărbatul din primul rând se ridică şi începe să cânte. Am mai văzut slujbe catolice în Romania, dar ce cântă omul ăsta, deşi nu înţeleg nici un cuvânt, sună atât de trist, atât de dureros, atât de resemnat încât mă duce cu gândul la deportaţi. Kazakhstanul nu are o populaţie catolică proprie, catolici au fost doar deportaţii. Am cunoscut acasă pe mulţi dintre deportaţii nemţi din Banat, din Transilvania, din Bucovina, am auzit poveştile lor teribile. Emma are o verişoară născută în deportare la Akmola (Astana); Erika Frank, soţia bunului meu şef Hans Frank s-a născut tot in deportare, în Dombas. Am întâlnit în Bucovina, stranie coincidenţă, un preot catolic, evadat din deportare, căruia i-au trebuit doi ani să ajungă acasă. El a fost totuşi norocos, dar altor mii şi mii le-au rămas oasele prin pustiurile din Karaganda sau pur şi simplu, nu s-a mai ştiut nimic de ei. Probabil că omul ăsta, acuma asta cântă, durerea aceea cumplită, mută, neputinţa în faţa soartei, resemnarea in credinţa fericirii de apoi…La sfârşitul slujbei ne strângem cu toţii mâinile şi ieşim în curtea liniştită. Cina o servim în clădirea pentru oaspeţi. Părintele Tonda ne invită amabil la etaj. Totul este nou, curat,ordonat. Găsim acolo familia care în biserică ocupase primul rând. Sunt apropiaţi ai bisericii, în călătorie şi ei. Vor inopta aici dar se bucură de mai mult confort decât noi. Pe masa lungă sunt aşezate frumos tacâmurile şi vasele cu mâncare. După o rugăciune scurtă, ne aşezăm. Printre supe şi alte preparate delicioase plimbăm un lap-top pe care fiecare scrie în limba lui iar Google Translate traduce destul de bine celorlalţi. Nu întârziem prea mult la masă, mâine se reia şantierul. După ce ne culcăm şi totul se cufundă în beznă, auzim o sirenă de poliţie apropiindu-se, opreşte la câteva case de noi, voci de bărbaţi şi femei, scandal, apoi sirena se depărtează şi linişte. Viaţa de noapte în Balkash pare a fi zbuciumată!
Peste noapte a fost cam cald, câţiva ţânţari, dar am dormit totuşi bine, mai ales spre dimineaţă. Ne trezim, oarecum jenaţi, spre ora 10. Toată lumea munceşte de zor, preotul Tonda în salopeta lui gri este aproape gata cu instalaţia de apă. Ne primeşte cu un zâmbet binevoitor şi ne face semn că pregăteşte masa. În timp ce noi ne spălăm pe ochi, sala cea mare a bucătăriei se umple de un miros irezistibil de omletă care se suprapune peste deja deliciosul miros de mere şi pere decojite, în două coşuri mari de nuiele, pentru compot, la iarnă. În afară de omletă, ceai, cafea, brânză, salam, suc de mere. Preotul rosteşte o rugăciune scurtă şi ne aşezăm. Încercăm să ne arătăm recunoştinţa prin gesturi de mulţumire, zâmbete, câteva cuvinte. Firea lui calmă şi binevoitoare ne face să ne simţim bine şi în siguranţă în acest loc din inima Kazakhstanului… În timp ce noi luam în tihnă micul dejun, dinspre curtea de jos vin zgomotele porţilor metalice care se deschid. Părintele se ridică grăbit, se uită pe fereastră, spune ceva, cam „episcop”, şi coboară pe scări. Ne dăm seama că primeşte vizita şefului! Grăbim şi noi puţin masa dar, până să terminăm, apar în uşă preotul şi doi domni distinşi, sobri, dar prietenoşi. Unul dintre ei este cel de la biserica din Karaganda, cel care a oprit Passat-ul şi ne-a dat numărul de telefon! Nu este deloc surprins că ne vede acolo, ne întinde mâna cu amabilitate, zâmbind. Este domnul episcop al Diocezei Karaganda. Celălalt este, din ce am înţeles mai târziu, un fel de contabil. Luăm loc la masă, vorbim puţin în limba germană apoi coboară toţi trei în curte, la şantier. Theo strânge masa şi mătură prin cameră, eu spăl vasele, apoi începem pregătirile pentru etanşarea capacului de ambreiaj. Vremea este superbă, motocicletele sunt la umbră, avem toate sculele cu noi, teoretic ar trebui să meargă ceas. Cel mai greu este să ridicăm motocicleta pentru că „deştepţii” de la BMW livrează „Dakar-ul” fără cric central. Eu nu pot să pricep ce gândire este asta să nu pui cric central; nu poţi să scoţi o roată dacă ai pană, nu poţi să întinzi sau să ungi lanţul, nu poţi să pui motocicleta la verticală. Ca să-şi mai dreagă totuşi prostia ei îţi livrează cricul, ca accesoriu, la suma de 150 de Euro. Haraşo!
Ridicăm motocicleta cu cricul de maşină pe care îl cărăm special în cutii, încropim repede un sprijin din cărămizi sub scut, golim antigelul, golim uleiul, deşurubez scăriţa din stânga, extrag pedala schimbătorului, decuplez cablul de ambreiaj, desfac cele 13 şuruburi ale capacului, răsucesc puţin conducta dintre radiatorul de ulei şi carterul motor, trag uşor de capac şi îl scot. Garnitura este secţionată în două locuri, ceea ce ştiam, dar vreau să văd exact pe unde pierde. Da, pierde fix prin dreptul uneia dintre rupturi, nu e nicio fisură în metal, nici în capac, nici în blocul motor. Şterg frumos cu benzină suprafeţele de contact între capac şi motor, silicon şi pe una şi pe alta, garnitura lipită la locul ei, pun capacul la loc, asamblez toate piesele. Uleiul şi antigelul le turnăm abia mâine, după ce se întăreşte siliconul. Treaba ne ia mai bine de două ore, timp în care preotul şi oaspeţii lui au tot discutat cu un domn înarmat cu teancuri de hârtii şi dosare. Se pare că biserica nu a făcut nişte plăţi dar nu e decât o presupunere. Noi ne spălăm pe mâini, mâncăm câţiva struguri din grădină, pierdem timpul. Momentul ales pentru pauză este foarte oportun, locul este ideal, compania este extrem de agreabilă…Spre după-amiază cerul se acoperă repede, se întunecă, se stârneşte o vijelie năpraznică şi un potop ca acum două zile. Privim acum de la adăpost sigur şi mulţumim Domnului că ne aflăm în casa Lui şi nu pe şosea! Se luminează repede dar doi peri încărcaţi au fost, spre părerea noastră de rău, culcaţi la pământ. Străzile neasfaltate sunt pline de bălţi, curţile dezordonate ale cartierului, curtea bisericii, la fel. Peste toate astea, de câteva ore nu avem curent. Îl întrebăm pe părinte dacă aşa e de obicei. Spune că da, aşa e în Balkash…Încet, încet, coboară noaptea, o noapte înstelată, caldă, liniştită. Dimineaţa ne sculăm devreme. După o rugăciune scurtă, rostită de domnul episcop, luăm micul dejun. Discutăm mai multe şi despre noi şi despre ei. Într-adevăr, cei mai mulţi dintre catolicii diocezei Karaganda provin din deportaţi. Episcopul şi asistentul dumnealui sunt polonezi, vorbesc perfect limba germană, cunosc bine Romania şi toată zona asta. Ne sfătiuesc să nu instalăm cortul oriunde ci numai într-un loc unde am vorbit în prealabil cu cineva. Aşa, vom fi consideraţi oaspeţi şi nu riscăm nimic. Altfel am putea avea probleme, nu foarte mari dar neplăcute. Aflăm şi „secretul” drumului care nu trece prin localităţi. Este, cum am presupus, vechea strategie militară sovietică, din timpurile când nu existau sateliţi şi staţii spaţiale. Nu numai drumurile, dar nici calea ferată nu trece prin nicio localitate. Ne spun în glumă de un sat a cărui gară este la o distanţă de 50 de kilometri.
Oarecare sens, vechea strategie mai are şi astăzi, cu toată epoca spaţială cu tot! Ne strângem mâinile prieteneşte cu cei doi oaspeţi care pornesc înapoi spre Karaganda. Completăm cu ulei şi antigel, pornim motorul de probă, nu avem pierderi, deocamdată. Prin curte toată echipa de meseriaşi munceşte de zor. Noi încărcăm tot, primim pentru drum struguri, mere şi pere, ne fotografiem cu bunul părinte Tonda şi pornim spre bancomat.
Alexander ne face cadou o pereche de mănuşi de sudor groase, din piele roşie, părintele ne dăruieşte câte o cană de plastic pe care este scris „Balkash”…
Oprim în faţa băncii, scoatem 10.000 de Tenge şi ne întoarcem la biserică. Plătim 3000Tenge (cam 20 dolari), mulţumim cu ambele mâini pe piept, ne luăm din nou la revedere şi pornim spre sud, pe malul lacului Balkash. A fost un loc de popas minunat pentru care mulţumim şi acum diocezei Karaganda.