Kirgyzstan, o ţară puţin mai mică decât Romania, dar cu o populaţie de numai 5,5 milioane. O ţară al cărei teritoriu este în proporţie de 90% la o înălţime mai mare de 1500 de metri, o ţară în care altitudinea medie este de 2750 metri. O ţară dominată în proporţie de 65% de munţii Tian-Shan şi Pamir. Aproape de graniţa cu China, vârfurile Jengish Chokusu şi Khan Tengri ating 7439, respectiv 6995 metri. O ţară, care uneori e supranumită “Elveţia Asiei Centrale”, o ţară în care turismul este considerat o şansă economică. Lacul Isyk-kul, pe malul căruia vom merge noi mai departe astăzi, are 182 de kilometri în lungime, 60 de kilometri în lăţime şi o adâncime de peste 600 de metri. Situat la o altitudine de 1600 de metri, este al doilea cel mai mare lac alpin din lume, după Titicaca. Este al doilea cel mai mare lac salin din lume, după Marea Caspică. Este numit „Perla Tian-Shanului”. Şi pe partea nordică şi pe cea sudică este dominat de culmi de aproape 5000 de metri acoperite de zăpezi veşnice.
Nu îngheaţă niciodată. Turistic, zona lacului este cunoscută ca destinaţie balneară şi de agrement. Strategic, nu se putea altfel pentru o mare putere ca URSS şi mai apoi Rusia, a fost folosit, şi mai este încă, pentru testat echipamente pentru submarine şi torpile. Cholpon-Ata, oraşul în care noi am înnoptat, este cel mai mare centru turistic şi administrativ de pe malul nordic. Are complexuri moderne, chiar selecte, în apropierea unei plaje cu nisip fin.
Noi am căutat ceva mai modest şi mai ieftin printre casele de la ieşirea spre Bishkek. Ziua de astăzi cade, ca şi acum o săptămână, oarecum prost. Este din toate punctele de vedere o zi minunată dar este vineri.
Noi trebuie să mergem la ambasada Tadjikistanului să luăm viza. Dacă nu ajungem la timp aşteptăm până luni. Oricum o să stăm în Bishkek până marţi să ne întâlnim cu Dragoş care vine cu avionul de la Bucureşti, dar, dacă treaba se lungeşte cu viza noastră, Dragoş nu poate să aştepte. El închiriază o motocicletă şi trebuie să pornim imediat. Aşadar, contact şi le călcăm spre capitală, vreo 300 de kilometri. Drumul nu diferă mult de ce a fost ieri, sate frumuşele cu case mai răsărite, oameni care ne salută, câmpuri verzi, pe stânga noastră în permanenţă sclipirile albastre ale lacului, în depărtare creste înzăpezite pierdute în nori albi. În Balykchy lacul se termină, oprim şi noi scurt, alimentăm, bem cafea şi pornim. La ieşire dăm de vreo 20 de iurte aliniate, un fel de bazar care vinde brânzeturi, în special „kâmâz” adică lapte de iapă.
Drumul, o autostradă aproape perfectă, intră pe un defileu larg pe râul Chu, acelaşi în care era să facem baie în Kazakhstan şi care se varsă, undeva prin deşertul Kyzylkum, în Syr-Darya. Părăsim prea devreme autostrada, intrăm pe o şosea secundară plină de praf care taie nenumărate sate şi ne obligă să mergem încet, revenim în autostradă pe un drum de ţară pustiu, printr-o arşiţă chinuitoare.
Intrarea în Bishkek este de-acuma standard: sute de maşini de toate felurile, noi, vechi, camioane, autobuze, praf, fum, căldură…Ghidul Lonely Planet dă ca punct de reper pentru a găsi ambasada Tadjikistanului complexul „Vefa Center”, în centru. Ajungem destul de repede acolo dar după aceea totul se încurcă. Revenim de căteva ori la „Vefa Center” reluăm cu busolă, cu GPS, întrebăm şi după mai mult de o oră şi jumătate de bântuit, pe la ora 15, găsim ambasada pierdută într-un cartier liniştit, chiar sub nasul nostru! Nu e nevoie să spunem nimic, poliţistul de la poartă cum ne-a văzut că oprim ne-a şi făcut semn să intrăm. În mica sală de asteptare o doamnă tânără, nu prea înaltă, blondă, drăguţă, cam plinuţă, răpusă de căldură, în ciuda faptului că nu are pe ea decât o bluză foart decoltată şi o fustă foarte mini. Unde mai pui că stă şi picior peste picior. E greu să-ţi găseşti cuvintele în astfel de situaţie! Salutăm hello, ni se răspunde la fel, cu accent american. Texas, USA, de acolo e doamna! Noi, Bucureşti, Romania, Europa, de teamă că nu ştie de unde să ne ia! Avem cu noi dosarul cu copii, cu poze color, nu ne lipseşte nimic. No problem! Doamna trebuie să se ridice (ce păcat!) de pe scaunul pe care stătea atât de bine să-şi ia un teanc de paşapoarte americane, urmăm noi. Completăm câte un formular simplu, îl dăm la ghişeu. Dacă vrem o viză de 30 de zile, inclusiv permis GBAO (Gorno Badakhshan Autonomus Oblast, sau mai pe scurt, pentru noi, Wakhan Valley) pe loc, trebuie să plătim câte 70 de dolari, dacă o vrem în 7 zile trebuie să plătim câte 40 de dolari. Nu avem de ales, plătim 140 de dolari şi în câteva minute avem paşapoartele în buzunar. Nu ne mai mirăm prea tare, citisem noi pe undeva că la Tadjikistan merge ceas! Repede înapoi la „Vefa Center” şi sunăm la Dima, un şef de club moto din Bishkek, al cărui număr îl avem de la prietenii din Alma-Ata. Vorbeşte Theo cu el şi se înţeleg să rămânem pe loc până vine soţia lui cu maşina să ne conducă unde vom dormi. Suntem preluaţi foarte repede de Svetlana, o rusoaică durdulie şi, cu cele câteva cuvinte pe care le vorbeşte ea englezeşte, cu cele câteva cuvinte pe care le vorbim noi ruseşte, suntem escortaţi până la casa lor de vacanţă, undeva într-un cartier mai select, pe o colină care se ridică în partea de vest a oraşului. La o primă vedere casa este excelentă, are tot ce-i trebuie la interior, nou, modern, curat.
O curte mare cu câţiva meri încărcaţi şi un cort sub care sunt 2-3 mese şi scaune. Rămânem singuri mai bine de o oră, timp în care descărcăm, facem duş, schimbăm hainele, revine Svetlana şi ne duce cu maşina ei înapoi în oraş la masă.
Restaurantul tip „Cafe” adică mai ieftin, arată foarte bine şi are mâncare foarte bună. Ni s-a servit o supă gustoasă, apoi ceva cu carne orez şi ou ochi, ceai, suc de fructe de pădure. Afară, a venit şi ne-a aşteptat între timp Dima cu un prieten care vorbeşte bine engleză. Planul ar fi să mergem la un supermarket să cumpărăm ceva de mâncare pentru noi, apoi acasă unde, spre seară, vor veni în vizită Roman, unul dintre cei cu care am fost la Chu, şi încă un motociclist din Alma-Ata. Pe drum, pentru ce lucrurile să fie foarte clare de la început, întreb cât costă dormitul. Dima, un tip înalt şi solid, rus şi el, pare că se gândeşte puţin apoi spune ruseşte: 60 de dolari pe noapte. Îl rog pe prieten să mai traducă o dată. „Sixty dollar, one night”. Îl rog pe prieten să-i spună că apreciem condiţiile dar mai mult de 40 nu putem să dăm. Haraşo, merge şi 40. Mă apropii de Theo şi îi spun: „ai auzit ce-a zis ăsta”? „Da am auzit”. „Mâine plecăm, vedem noi unde”! Ne-a cam stricat ziua dar spre seară, la masa din grădină, la grătar stropit cu votcă din belşug, ne-a mai trecut.
Nu dai în fiecare zi de Balkash sau Alma-Ata! La buna noastră dispoziţie a contribuit din plin şi o foarte frumoasă domnişoară,rusoaică născută la Vladivostok, vorbitoare de engleză, licenţiată în psihologie dar vânzătoare de piese pentru biciclete pe undeva prin Emirate, adusă special pentru noi. A fost o seară totuşi plăcută, deşi cam scumpă, care s-a prelungit până după miezul nopţii…
Trip 297km.
