Contrar aşteptărilor şi previziunilor meteo avem o vreme foarte bună, cald şi cer absolut senin. Încărcăm şi pornim spre centru, la câţiva paşi, ca să bem o cafea, să mâncăm ceva, să scoatem bani şi să luăm benzină. Astăzi ieşim din Kazakhstan, şi asta foarte repede, în vreo 30 de kilometri. În centru bineînţeles lume multă, oameni care par a pierde timpul, se adună în jurul motocicletelor.
Rezolvăm cafeaua şi mâncarea la un bufet cam dubios, ne ducem la bancă.
În dreptul bancomatului 2-3 femei aşteaptă cu cardurile în mână după una care nu prea ştie să butoneze tastele. Toate dau sfaturi, o întreabă de codul PIN, de sumă, ea spune tot şi în cele din urmă reuşesc să scoată câteva zeci de mii de tenge; ce secret, ce distanţă de confidenţialitate, ce discreţie! Între timp vin alte câteva femei care nu prea au de gând să aştepte. Îmi vine rândul mie, ele îmi fac loc respectuos dar trag cu ochiul să vadă dacă mă descurc. Comut pe engleză, nu mă feresc deloc de privirile lor curioase şi primesc, spre uimirea generală, banii. Spun „rahmat” şi plecăm spre benzinărie, la câteva sute de metri afară din oraş. Acolo tragem la o pompă, plătim şi începem să alimentăm. Totul este sub paza unui tip în uniformă de agent privat, înarmat cu un fel de puşcă dinainte de primul război mondial. O hodorogeală de table dărâmate atrage toate privirile spre o maşină Lada ca vai de ea care a plecat fără să scoată pistolul pompei din rezervor. Şoferul opreşte, coboară, se uită încurcat, ia pistolul de pe jos, îl pune în pompă şi pleacă spre oraş. După câteva minute cei de la benzinărie constată că pompa are totuşi ceva. Se aruncă, împreună cu omul cu arma, într-o maşină Toyota şi demarează pe urma Lăzii care nu a ajuns prea departe…
Pornim şi noi spre graniţă pe platoul uscat mărginit spre est de crestele înzăpezite ale munţilor Ille Alatau. Drumul merge aproape drept până începe să şerpuiască în urcare printre coline aride.
Am parcurs aproape 50 de kilometri, am urcat până la aproape 2300 de metri şi nu am ajuns la graniţă. Ceva nu e bine. Oprim, scoatem hărţi, busolă, GPS-uri. Se pare că ne îndreptăm spre China! Din urmă ne prinde un microbuz UAZ cu turişti. Facem semne, opreşte şi coboară un domn în vârstă. Ne lămurim, în limba rusă, că am luat un drum greşit chiar din Kegen, de la benzinărie. Trebuie să ne întoarcem şi din centrul oraşului să intrăm pe direcţia bună. Zburăm cei 50 de kilometri înapoi, tăiem centrul sub privirile nedumerite ale câtorva pierde-vară şi o luăm către Qarqara. Drumul este mai prost dar peisajul se schimbă complet. Platoul pe care mergem este verde, colinele şi munţii din stânga şi dreapta noastră sunt din ce în ce mai verzi, apare pădure de brad.
Geografic, oraşul Qarqara este cel mai estic punct pe care îl atingem în călătoria noastră în Asia. De la Bucureşti până aici „Google maps” arată, în linie dreaptă, fix 4206 de kilometri. În câteva minute suntem în graniţă şi aşteptăm să ne vină rândul la control.
Dintr-o maşină mare 4×4 din spatele nostru ne salută râzând şi gesticulând vioi o doamnă destul de tânără şi de atrăgătoare, uşor brunetă. Nu e singură, mai e cu câteva persoane. Vine la noi agitată, vorbeşte puţin engleză, vrea să ştie căt mai multe despre noi, râde mereu, ne spune cu mândrie că face parte din populaţia nativă kazakhă, ne întreabă cum ni s-a părut în Kazakhstan. Se duce la maşină, iar se întoarce, iar discutăm aşteptând cam mult să ne vină rândul la control. Militarii vin şi ei, le povestim şi lor şi bineînţeles, şeful are dreptul la o poză pe oricare dintre motociclete, dar nu înspre punctul vamal ci înspre câmp…Primim paşapoartele, nu se face niciun control la ieşire, se ridică bariera, rahmat Kazakhstan, dasfidania!
Frontiera asta nu are în ea nimic solemn, nu ne stresează nu ne dă emoţii. Câteva clădiri nu prea mari în mijlocul câmpiei însorite, oameni prietenoşi, timp berechet! Militarii kyrgyzi ne primesc cu zâmbete, se uită puţin cam lung la viză pentru că e luată de la ambasada Kazakhstanului din Bucureşti, trec repede peste asta şi ne ajută să completăm un formular mic cu date despre motociclete. În câteva minute treaba e terminată şi intrăm cu tot curajul în a 5-a ţară şi al 2-lea „Stan”, Kyrgyzstan! Suntem în 15 August, de Sfânta Maria Mare, ziua în care acasă se spune că ar începe toamna. Aici este cald, cerul de un albastru intens, drumul un macadam acceptabil.
Dăm imediat un „smiley face” formidabilului Kazakhstan şi pornim. Valea se mai strânge puţin, vedem primele iurte adevărate care, în forma lor perfect rotundă, au cam acelaşi rost cu stânele noastre. Trebuie să decidem dacă ne grăbim cu toţii sau ne despărţim. Peter trebuie să ajungă mâine la Osh să schimbe cauciucurile şi să se întâlnească cu echipa lui cu care va continua în Pamir.
Eu şi Theo nu avem nicio grabă deci ne separăm. Şi aşa, nu prea văd cum o să facă Peter cei peste 1000 de kilometri până mâine seară. Ne luăm la revedere cu speranţa că ne vom reîntâlni, din sensuri opuse, pe Pamir Highway! Traversăm un fel de trecătoare pe valea râului Tyup şi ieşim în platoul înalt de 1600 de metri al lacului Issy-Kul.
Nu se vede încă lacul dar se disting bine, prin aerul fierbinte, munţii care îl înconjoară. În oraşul Tyup dăm de asfalt bun, continuu, alimentăm prima dată în Kyrgyzstan, mergem la un bancomat de unde scoatem primii bani „som” şi revenim la drumul de Bishkek.
În câţiva kilometri vedem bine luciul albastru al lacului şi satele de pe malui opus.
Înaintăm sub arşiţă preţ de 100 de kilometri prin oraşe de vacanţă, prin sate, printre câmpuri cultivate, până la Cholpon-Ata. Aici decidem să rămânem peste noapte.
Intrăm într-un magazin să cumpărăm ceva de mâncare. La ieşire vedem că lângă motociclete era un tip tânăr pe o bicicletă. După ce ne întreabă de unde suntem şi încotro mergem ne întinde o bancnotă de 100Som(2 dolari) aşa, din simpatie. Aproape de căderea întunericului găsim o cameră mare, într-o casă mare, cu o grădină mare, cu livadă mare, pentru suma rezonabilă de 14 dolari.
Trip 316Km.
