Alma-Ata, sau Almaty, este cel mai mare oraş al Kazakhstanului. Are aproape un milion şi jumătate de locuitori. Încă din Evul Mediu a fost un centru important pe una din multele ramuri ale Drumul Mătăsii. Între 1927 şi 1991 a fost capitala RSS Kazakhe iar din 1991 până în 1997 a fost capitala Kazakhstanului. Statutul de capitală i-a oferit posibilitatea unei dezvoltări economice complexe. Pe timpul Uniunii Sovietice, bucurându-se de o poziţie strategică vitală a fost industrializat puternic. Avionul supersonic de pasageri TU 144, replica sovietică a Concorde-ului franco-britanic din anii ’70 a făcut primele zboruri între Moscova şi Alma-Ata. În 1981 a început construcţia metroului, care a durat până în 2011. După redobândirea independenţei în 1991, a continuat ascensiunea economică rămânând cel mai dezvoltat oraş al Kazakhstanului. A devenit centru economic global şi evoluează ca mare centru financiar pentru toată Asia Centrală. Are peste 20 de universităţi. Furnizează specialişti pentru toate domeniile cheie ale economiei kazakhe. Se spune că la fiecare sfârşit de săptămână, avioane pline decolează din Astana spre Alma-Ata aducând acasă mii de salariaţi de top care lucrează în noua capitală. La început de săptămână, aceleaşi avioane pline fac drumul înapoi. Din păcate oraşul se află într-o zonă expusă riscului seismic major şi este foarte poluat. Pentru noi, în trecere rapidă, Alma-Ata este un oraş foarte mare, aglomerat, cu foarte multe semne de „occidentalizare”. În partea centrală străzile sunt paralele şi perpendiculare, curate, cu mullte spaţii verzi si copaci bătrâni. Casele vechi sunt frumoase, mari, îngrijite, curţile pline de verdeaţă. Maşini mari, toate mărcile, europene, americane japoneze. Bineînţeles multe blocuri sovietice dar şi multe clădiri moderne, magazine elegante, toate brandurile mari din toate domeniile, inclusiv Rolex. Este o diferenţă enormă între ce vedem aici şi ce am văzut prin Karaganda sau Balkash…Oamenii sunt îmbrăcaţi normal, european, tinerii poartă aceleaşi haine ca în Europa, foarte multe fete în pantaloni scurţi.
Din păcate vremea nu mai este ca ieri, plouă slab, cu intermitenţe, din timp în timp mai iese şi soarele. Noi intrăm puţin prin „Zeleny Bazar,” credeam că e ceva oriental dar e mai degrabă ceva tip tîrg de-al nostru, dar mai mare. Mâncăm la un fast food, mergem puţin pe câteva străzi să cumpărăm suveniruri şi revenim acasă unde aşteptăm să vină Andrey să ieşim cu el. Din păcate nu poate să vină la ora 18, aşa cum a spus, ci pe la 20. Pe la 20.30 pornim cu maşina lui, un Matiz, undeva spre munte. Se întunecă imediat ce ieşim din cartierul lui dar, în loc să ajungem pe câmpuri dăm de un alt cartier de care habar nu aveam. Ceva ca la Astana, un centru magnific de business, complet detaşat de restul oraşului. Clădiri înalte şi foarte înalte, spaţii verzi, bulevarde late, luminate ca ziua, reclame luminoase, jocuri de lumini, firme din toate domeniile, din toate continentele, totul perfect armonizat perfect echilibrat. Totul sclipeşte, luceşte, străluceşte. Ne aflăm în inima noului „Almaty Financial District and Esentay Park” proiectat de un celebru arhitect american din New-York. Din nou, nu pot să nu mă gândesc la oraşele si satele din stepă…Ieşim în întuneric, ne angajăm pe o şosea în urcare printr-o pădure de pini, pe care sunt multe maşini în ambele sensuri, si oprim într-o parcare mare plină de maşini şi de lume. Andrey ne spune că de aici încolo, încă 3 kilometri, se poate merge numai cu maşinile oficiale ale parcului. Plătim câte 2000 de tenghe fiecare şi un microbuz îngrijit ne poartă pe serpentinele strânse până sus pe muntele Kok-Tobe. Altitudinea este puţin peste 1100 de metri şi este cel mai bun punct de belvedere spre Alma-Ata.
Prin pădurea de pini sunt amenajate alei, spaţii verzi, platforme pentru spectacole, restaurante, magazine cu suveniruri. Turnul de televiziune înalt de 372 de metri este tot aici pe munte. O telecabină face curse zilnice din oraş spre Kok-Tobe. Din păcate nu vedem prea mult din panorama spectaculoasă pentru că este întuneric şi plouă mărunt. Se văd, bineînţeles, luminile oraşului dar aş fi preferat să fiu aici pe lumina zilei şi cer senin…Andrey ne duce într-un rond în care un măr foarte mare de marmură este înglobat în ansamblul unei fântâni. Mărul este simbolul oraşului, chiar şi numele de Alma-Ata traducându-se direct prin „Tatăl-Măr” (Alma=Măr, Ata=Tată)!
Facem o fotogafie cu cei patru „Beatles” în mărime naturală şi pornim în jos, spre oraş. Plouă tot mai tare, revedem parcul Panfilov, un teatru, şi apoi o luăm spre acasă. Bruiat de zgomotul sacadat al ştergătorului de parbriz, într-o engleză foarte slabă, Andrey ne întreabă: „Vă duceţi şi în Afganistan”? „Nu dar vom merge câteva sute de kilometri pe graniţă, prin Tajikistan”. „Să nu vă duceţi, e foarte periculos”. Ne povesteşte cu mare efort de trei prieteni de-ai lui din Alma-Ata, doi cu figură europeană, unul asiatic, plecaţi cu motocicletele în Afganistan cu un an în urmă. Au fost opriţi de o maşină şi, sub ameninţarea armelor, şi-au scos căştile. Cei cu faţă europeană au fost împuşcaţi acolo pe drum, asiaticul a fost lăsat să plece. Nu a cerut nimeni nicio expilcaţie, nu s-a scos niciun cuvânt. Andrey îi cunoştea foarte bine. Nu sună prea optimist. Dacă ne gândim şi că în urmă cu o lună de la plecarea noastră, rebeli afgani au împuşcat în Pakistan, în tabăra de bază de sub vârful K2, 25 de alpinişti din toată lumea, fără niciun fel de „selecţie” nu prea ne mai vine să intrăm pe „Vakhan”. Până acolo, mâine pornim spre Kyrgystan! Ne-am înţeles cu Peter, olandezul cu Ducati, să vorbim la telefon de dimineaţă să stabilim o oră de plecare. Vorbeşte Theo cu el pe la 8 dar o să mai întârzie. Noi suntem cu toate bagajele pregătite, lanţurile unse, camera ordonată ca la venire, frigiderul completat plus 15 dolari donaţie, pentru „Almaty Nomads”.
Pleacă la serviciu sora lui Andrey, o invităm să facă o poză cu noi să nu-i uităm chipul frumos, drag şi luminos! Sună Peter şi spune că are „problem”, nu a înregistrat viza, să venim la el pe la 11. La 10.30 pornim, ajungem repede în curtea hotelului lui Peter, cam pe lângă consulatul turkmen. Hotelul este foarte frumos, Peter trebuie să fi dat ceva bani aici dar, deh, pilot olandez nu pensionar român! Neînregistrarea vizei l-a costat 100 de dolari. Ducati-ul este unul de viteză roşu, cu carena ciuruită de el, pentru răcire. Are 3 radiatoare, unul mare plasat mai sus şi două mici foarte, foarte jos. Nu ştiu cum o să meargă pe „Pamir Highway” cu „trotineta asta”. Combinaţia cu Peter a adus o schimbare în traseu deşi atunci când am plecat de acasă am spus că nu voi face nicio modificare fără un motiv foarte serios. Traseul nostru ar fi urmat să plece din Alma-Ata spre vest, până la punctul de frontieră Korday şi apoi în Kyrgystan. Acum plecăm tocmai în direcţie opusă, spre est, spre China, pe la punctul de graniţă Qarqara. În ghiduri scrie că drumul spre Qarqara este mai frumos dar, pe acolo graniţa este închisă. Acasă, făcusem iniţial traseul prin Qarqara dar când am aflat că nu se poate, am modificat. Acum Peter ne spune că ştie sigur că se poate trece, deci nu riscăm nimic dacă o luăm spre est. Pornim conduşi de un prieten al lui Peter cu maşina prin traficul infernal al amiezii. Din marginea oraşului continuăm singuri pe la baza lanţului muntos denumit Ille Alatau. Mult timp am crezut că aceşti munţi de aproape 5000 de metri, cu vârfurile acoperite de zăpezi veşnice, aparţin extremităţii sud-vestice a munţilor Altai. În realitate aceste creste aparţin masivului Tian-Shan concentrat mult mai la sud, în centrul Kyrgystanului. Drumul naţional merge relativ plat, apoi coteşte spre sud şi începe să urce în trepte fără să mai coboare, ocoleşte Ille Alatau, trece graniţa şi se orientează înapoi spre vest, pe malul lacului Ysik-Kul, spre capitala Bishkek. Partea de plat traversează o zonă populată, cu localităţi apropiate unele de altele, cu suprafeţe mari cultivate, cu păduri de pini.
Pe drum vem noroc de vreme bună dar crestele munţilor sunt în nori. Dăm totuşi de câteva picături de ploaie, în rest cald şi bine. Urcarea spre Kegen se face, aşa cum am spus, în trepte. Interesant este că urci dar nu mai cobori.
Şoseaua începe să urce în curbe largi, nu prea abrupt, fără serpentine, ţine aşa câţiva kilometri şi apoi devine plat alţi câţiva kilometri. Vine o nouă treaptă, şi încă una, şi încă una până ajungi la 2000 de metri.
Apropierea de munţi ne bagă mai întâi într-un front de aer rece apoi în ploaie. Facem un scurt popas la o belvedere a defileului Sharyn, punct de atracţie turistică, apoi continuăm urcarea printre colinele aride.
Nu prea se vede stâncă, nu se vede iarbă verde, nu sunt copaci nu sunt tufe de nimic. Eu eram obişnuit cu pădure în partea inferioara, apoi jnepeniş apoi păşune verde. Aici este complet arid, şi pe deasupra, din ce în ce mai frig.
Atingem Kegenul,un oraş foarte mic, spre seară pe frig şi ploaie puternică. Suntem îndrumaţi spre o gostiniţa, probabil singura din oraş. Găsim porţile de la curte încuiate. Căutăm prin vecini, cineva dă un telefon şi vine omul care face cazare. Primim toţi trei o cameră destul de mică, cu trei paturi, contra sumei de 45 dolari dar apa la baie nu curge. Toaleta afară în curte. După ce mâncăm ceva într-o mică sală cu o masă ne facem loc printre bagajele îngrămădite spre paturi. Trip 279Km.
