A venit şi multaşteptata zi de marţi 20 August, a 29-a zi a călătoriei. Nu ne-a plouat peste noapte, nu ne-a mai fost frig, nu ne-a mai deranjat nimeni. Legăm, aşa cum am văzut că făceau şi alţii zilele trecute, câte o bentiţă de crengile unui pin, semn că am trecut pe-acolo şi vom reveni, apoi pornim în jos către Bishkek.
Motorul meu are ceva dificultăţi la pornire dar pun pe seama temperaturii mai scăzute din timpul nopţii. Întâlnirea cu Dragoş a fost stabilită prin iunie la Bucureşti ca şi cum am fi vorbit să ne vedem pe undeva pe la „Universitate”, adică, „Dragoş, ne găsim pe data de 20 August la Bishkek, pe la ora 11, o.k”! Cei 7000 de kilometri, cu toate necunoscutele lor nu prea contau…Ajungem la „Vefa Center” pe la 9.30. Theo sună la Emilia, o prietenă a unui prieten din Bucureşti, pentru care el ne-a rugat să aducem o felicitare! Pe la 10 ne vedem cu ea, o femeie foarte simpatică, însoţită de fiica ei, o ştrengăriţă de vreo 5-6 ani cu care eu, folosind un creion, improvizez un joc de copii.
Intru puţin prin „Vefa” să cumpăr un souvenir pentru Emma, o iurtă din pâslă, şi pentru noi câte un măgăruş de cârpă, simbolul naţional kyrgyz. Ce să mai spun, pe la 11, cu o punctualitate de tren japonez, apare Dragoş (primise „coordonatele Vefa Center” puţin mai devreme, prin telefon, de la Theo) călare pe o motocicletă SUZUKI cu un rezervor cât toate zilele, închiriată de la Sambor, un polonez care asta face cam toată vara prin Bishkek. Nu mai stăm prea mult cu Emilia pentru că astăzi trebuie să ne întoarcem la Lacul Issy-Kul, undeva pe malul sudic. În plus căldura ne topeşte. Cunoaştem bine drumul de ieşire din oraş dar oprim la o benzinărie să alimentăm. Theo nu ştiu cum face şi, când să mute motocicleta, aşa împinsă, o scapă spre pompă şi rupe oglinda din stânga. Problem, dacă era pe dreapta mai treacă-meargă, dar pe stânga trebuie neapărat să facem ceva. Nu putem să o reparăm repede dar avem noroc cu un bazar imens de piese auto, foarte aproape, de unde cumpăr cu 200Som (5Dolari) două oglinzi chinezeşti de scuter care se potrivesc perfect. Plecăm, după câteva zeci de kilometri mâncăm la o terasă într-un sat, pornim iar. Refacem defileul râului Chu, ajungem în Balykchy, la lacul Issy-Kul, cotim la dreapta şi luăm şoseaua care merge pe malul sudic. Avem o lumină din spate superbă, clară, prtocalie, pe sub cerul albastru, brăzdat de norii cenuşii-roşiatici ai înserării. Pe dreapta, umbrele noastre lungi, în mişcare, se interesctează cu umbrele fixe şi mai lungi, ale plopilor de pe margine dând înaintării un farmec aparte. La orizont, pierdut în nori, masivul Teskey Ala-Too. Pe stânga, o pădure, jumătate în lumină, jumătate în întuneric şi apele albastre-cenuşii ca şi cerul ale lacului Issy-Kul. În depărtare, în zările albastre, crestele de aproape 5000 de metri acoperite de zăpadă ale munţilor Kyungey Ala-Too. Un panou pe care scrie „gostiniţa,”dar pe care îl văd cam târziu, mă trezeşte din contemplare şi din vis. Nu am apucat să văd la ce distanţă de aici ar fi acea gostiniţă dar în faţă, nu departe, pe dreapta, se vede un sat. Cotim pe un drum de pământ, întrebăm un băiat, ne arată satul. Urcăm o pantă uşoară şi dăm într-o uliţă lată, de pământ şi ea, pe care se jucau vreo 10 copii.
Cum ne văd lasă joaca şi vin la noi. Oprim, ei înconjoară motocicletele, se uită curioşi, râd, vorbesc, unii mai îndrăzneţi pun mâinile. Le strângem şi noi mânuţele lor murdare şi întrebăm de gostiniţa. Toţi, ca la un semn, într-un fel de competiţie a celui mai isteţ, arată cu degetul spre casa în faţa căreia stăteam.
Până să batem noi în poartă apare din curte o femeie. O întrebăm de gostiniţa dar ea spune că nu e gostiniţa, e doar un magazin foarte mic. „Gostiniţa esti?” întrebăm din nou, arătând spre sat. „Tam nietu gostiniţa, gostiniţa piat nula kilometer!”Adică gostiniţa la 50 de kilometri. Hai că asta e bună! Stăm câteva momente în derută, apoi eu, trecut de multe ori prin asta, preiau controlul: „Madam, komnata, adin noce, platnîi, denghi, haraşo!” Zice să aştept puţin, pleacă, se întoarce, mă invită să văd o cameră. În momentul ăsta mă liniştesc, aici rămânem, oricum ar fi. Intrăm, camera este perfectă, spun haraşo. Mă întreabă „denghi, skolko denghi” adică „cât plătim”?. Fac un calcul că la Cholpon-Ata, cea mai mare staţiune, am plătit 800Som. Aici e doar un sat mic dar acum suntem 3 persoane. Vreau să fiu onest cu femeia şi îi spun 500Som (10Dolari), poate mai creşte ea puţin. Spune imediat „haraşo”, mergem afară, deschide porţile mari, salutăm din nou cârdul zgomotos de copii şi intrăm. Satul se numeşte Ottuk. Trip 251Km.
După ce despachetăm spunem gazdei că am vrea să cumpărăm ceva de mâncare. Ne deschide magazinul, un chioşc în care în afară de pâine, biscuiţi si două conserve nu mai are nimic de mâncat. Are de băut bere. Cu ce mai avem noi, cu ce ne mai dă ea, ceai şi câteva fructe, rezolvăm cina. Dormim, pentru prima dată, în stil tradiţional central asiatic, adică pe jos.
Nu este un semn de sărăcie sau de înapoire, este felul normal în care se doarme aici, indiferent de cât de mare şi bogată este casa. Pe covoarele groase, care acoperă aproape toată suprafaţa camerei, se aşează un fel de saltele subţiri matlasate, pe care se doarme. Nu vei avea niciodată probleme că arcurile patului au fost prea moi, prea tari sau că scârţâie…
Avem din nou o dimineaţă senină si caldă dar nu putem să pornim prea devreme. Eu trebuie să schimb uleiul la motor. Am deja peste 10.000 de kilometri, urmează drumuri cu praf, pante, regimuri grele de funcţionare. Mă gândisem să fac asta la Dima acasă dar „manopera” ar fi fost prea scumpă. La Ala-Archa am pierdut timpul dar noi, ca ecologişti radicali, am respins barbaria de a schimba uleiul într-un parc naţional. Ar fi putut să cadă vreo picătură pe iarbă şi nu era frumos! Aici e un loc ideal pentru lucrarea asta. Cam toată curtea este acoperită de un strat gros de pământ, mai mult praf, dar avem o folie mare de plastic pe care o să lucrez. Chiar dacă sare o picătură, nu e parc naţional, iar uleiul vechi îl las aici, ştiu eu că oamenii de la ţară adună ulei ars.
O să iau totuşi cu mine un litru pentru situaţii de criză. Doamna îmi dă un bidon de plastic de 5 litri, pe care îl înjumătăţesc imediat cu briceagul meu „Victorinox” cumpărat de la Geneva, desfac, scurg, umplu, pun la loc, mă spăl, gata. Totul a mers cu precizie elveţiană, doar suntem în „Elveţia”! Am adus cu mine până şi lavete de bumbac să am cu ce să mă şterg pe mâini. În timp ce eu am schimbat uleiul, Theo a fixat farul lui care bătea oriunde numai pe drum nu, iar Dragoş a ajustat poziţia pedalelor de frână şi schimbător. Intru un pic prin grădina din spate, iau câteva caise direct din pom şi plecăm. Trecem drumul asfaltat, ajungem pe malul lacului Issy-Kul, pe unde pasc în voie oile şi caprele, ne dezbrăcăm şi intrăm în apă.
Baia asta, ca şi cea de la Balkash, are o valoare simbolică dar şi practică. Pe lângă faptul că ne răcoreşte, mai dăm jos şi praful şi transpiraţia de pe noi!
