Până la Volgograd mai avem aproximativ 150 de kilometri. Dacă nu ar fi fost vama şi schimbarea de fus orar am fi ajuns de ieri. Aseară însă nu am mai insistat. Cu motocicleta, mergi noaptea numai dacă „o cauţi cu lumânarea.” Plecăm pe la 8 şi sperăm să recuperăm distanţa rămasă de ieri, plus cei 432 de kilometri între Volgograd şi Marks. După cum arată drumul în primii kilometri înţelegem că şi astăzi vom merge tot printre câmpuri. Este clar că în mod intenţionat şoseaua nu trece prin localitatăţi, dar nu am nici o explicaţie. În multe locuri, pe zeci de kilometri, nu numai că nu traversezi niciun sat dar,de ambele părţi sunt perdele de pomi dincolo de care nu vezi nimic. Am eu o bănuială dar mai aştept puţin! Vedem Volgogradul (Stalingrad) de la mai bine de 20 de kilometri. Este un oraş mare, cu peste un milion de locuitori, aşezat la baza unei coline. Distingem de departe o statuie imensă, care pare a fi o femeie cu o sabie ridicată în aer.Nu ştiam că există aşa ceva aici! Intrăm în oraş pe o autostradă cu 4 benzi pe sens, plină ochi. Ajungem pe bulevarde supraaglomerate, ratăm centrul şi ne trezim pe un bulevard mai liniştit la picioarele unei statui a lui Lenin, arătând viitorul! De acolo, imediat la Mamayev Kurgan. Nu prea avem timp, dar aici trebuie să ne oprim.
Mamayev Kurgan (Dealul Mamayev) a decis soarta Stalingradului iar Stalingradul a decis soarta Uniunii Sovietice şi a Europei, în ultimul Război Mondial. Din iulie 1942 până in februarie 1943 au murit aici aproape două milioane de oameni, mai mult de jumătate, ruşi. Este considerată cea mai sângeroasă luptă din istoria omenirii. Per total, în patru ani de război, Uniunea Sovietică a pierdut aproape 30.000.000(treizeci de milioane!) de oameni. Când ai trecut prin aşa ceva e posibil să nu-ţi mai revii niciodată. Foarte mulţi vizitatori, unii din întâmplare(ca noi), unii din curiozitate, alţii din patriotism, da, din patriotism, urcă treptele spre statuia uriaşă care domină parcul. O vedem acum de aproape.
”Patria cheamă poporul” este o femeie îmbrăcată într-o mantie lungă, mulată pe corp de bătaia vântului. Mâna dreaptă ridică în aer o sabie iar mâna stângă te cheamă să o urmezi. Nu înţeleg de ce autorul a ales să-i scoată atât de bine în evidenţă formele corpului, deşi a fost făcută într-o perioadă când arta nu trebuia să pară decadentă. Are o înălţime de 82 de metri. Mai mult decât orice, impresionează figura acestei femei. Disperarea de pe chipul ei este greu de descris, dar este, probabil, similară cu disperarea de acum 70 de ani. Dinspre basoreliefurile laterale cu scene se luptă se aud în difuzoare focuti de armă, comenzi, explozii…
Plecăm uşor bulversaţi. Ieşim repede din oraş, trecem podul peste Volga şi o luăm spre nord, urmând cursul apei, pe un drum foarte secundar. Până la Marks, aprox. 350km. Ceasul fiind spre ora 14, ar trebui să ajingem pe lumină. Bineînţeles pustiu, câteva maşini, perdea de pomi pe ambele părţi. Încetinim în dreptul unui popas, mai popular aşa, pe marginea drumului, unde, din pozele puse pe faţadă, mâncarea arăta foarte bine. Multă lume pe treasă, numai bărbaţi, cam bruneţi şi cam dubioşi. Când văd că oprim ne fac semne cu mâinile să venim le ei. Întoarcem, parcăm în admiraţia generală, salutăm cu mâinile şi păşim sfioşi la o masă. Încep glumele, facem cunoştinţă: noi suntem români, ei sunt armeni. Ne liniştim, de-aia sunt bruneţi şi nu mai sunt nici dubioşi. Un băiat amabil ne prezintă un meniu dar îi dam de înţeles că nu pricepem nimic. Ne asigură că ne va aduce el ceva „oceni haraşo”! În timp ce noi sorbim ceaiul, omniprezent pe orice masă din Rusia, băiatul vine cu două farfurii pline cu ceva care arată mai bine decât in poze: ardei umplut, vinete coapte, alte legume coapte, totul foarte gustos. Auzim ceva cu „apetit”, mulţumim şi mâncăm grăbiţi.
Plătim, îl „întreb”zâmbind, cam cu înţeles, daca nu a greşit socoteala, el răspune, tot zâmbind cam cu înţeles, că nu. Mai megem vreo sută şi ceva de kilometri, singuri prin Rusia, şi oprim să aţipim un pic pe iarbă. Din sens opus, trece pe lângă noi o maşină, merge cam 300 de metri şi întoarce. Pustiu, devenim încordaţi,e clar că vine la noi. Dacă aş fi avut un pistol l-aş fi încărcat! Opreşte în spatele nostru şi coboară doi bărbaţi tineri, normali, dau mâna cu noi şi incep să vorbească şi să gesticuleze agitaţi, arătând spre înainte. Se pare că vor să ne avertizeze de ceva dar nu pricepem nimic. Repetă, noi din ce în ce mai nedumeriţi. Oricum e bine că sunt paşnici, sunt bine intenţionaţi şi, la nevoie, pot fi de ajutor. Încet, încet, începem să ne dumerim: este vorba, în linii mari, despre un bac, sau vapor, pe care noi trebuie să îl luăm, undeva mai în faţă, să traversăm Volga. Ultimul transport este la ora 20.30, acum este ora 18.30 şi ar trebui să ne grăbim, altfel nu avem avem unde să înoptăm. Imaginaţi-vă, în imensitatea Rusiei, tu, un punct minuscul, eşti sculat din somn de un om pe care nu-l vei mai vedea niciodată, şi care vrea să-ti facă ţie bine un bine! O treabă ca asta, îţi dă incredere pentru încă 1000 de kilometri! Mă simt puţin jenat că m-am gândit la pistol! Mulţumim, pornim în grabă, deşi nici harta nici GPS-ul nu arată că ar trebui să trecem Volga. După mai puţin de 10km. se face lumină: în plin câmp,fără nici un fel de semnalizare, asfaltul se termină brusc, drumul de pământ coteşte larg spre stânga şi se termină într-un ponton de metal ! Un camion, câteva dubiţe, câteva maşini mici, aşteaptă. Planul nostru de a ajunge în Marks este ruinat…
Pe la ora 19 incepe îmbarcarea, puţin după ora 19.30 plecăm. Este foarte frumos. Trăim clipa amurgului, cu cer brăzdat de nori roşii-portocalii, cu miros de baltă, cu aer răcoros. Linia orizontului se închide în dealuri domoale.
Numai motorul vechi al bacului suspină din greu. Un tânăr musulman pune pe jos,pe tabla murdară, un covoraş colorat şi îşi face rugăcinuea de seară…Pe la 20.30 tragem la mal şi pornim pe o şosea pustie mărind viteza. Mai este foarte puţin şi se întunecă de tot.
Foarte puţinul ăla se consumă şi e beznă. Drumul intră într-o pădure deasă, asfaltul se termină, incepe pământ si praf roşcat. Mergem foarte încet, la fază lungă. Toate maşinile care au fost pe bac ne ajung din urmă, trec pe lânga noi gonind nebuneşte şi ne acoperă cu un strat gros de praf. Suntem singuri, noaptea, în inima pădurii. Oprim puţin, să vedem ce e de făcut, deşi drumul duce înainte, dar nu ştim cât. Tăiem motoarele, luminile se sting.Beznă. Linişte de mormânt. Doar un avion, cu luminiţele lui vesele, mişcă pe bolta înstelată! Fiori reci, nu de frică, de nelinişte, ne străbat şira spinării. Ne trece prin minte să ne întoarcem la ponton, să înoptăm acolo. Ba nu, mergem înainte. Ieşim din pădure, ajungem pe nişte câmpuri pustii, drumurile de pământ abia vizibile se bifurcă în toate părţile, noi o luăm cam în direcţia unde busola din capul meu zice că ar fi Volga. Tăiem câmpul, bingo! Apare în stânga noastră, nu prea departe, în lumina unui bec singuratic, taluzul înalt al drumului principal, pe care se profilează utilaje. Ajungem repede, urcăm taluzul, asfalt în lucru! Asta a fost! Pornim pe „repede înainte” printre grămezi de nisip şi buldozere, intersecţie, cotim la stânga către luminile cu care era scris mare „Gostiniţa”.
Oprim. Bate palma fiule! Ora 22 şi ceva. Trip 486km. Suntem întâmpinaţi de o fetişcană blondă,subţire,frumoasă,vioaie,vorbăreaţă. Să nu-mi spună mie nimeni că nu se întâmplă minuni pe lumea asta; fetişcana vorbeşte perfect nemţeşte !!!Este rusoaică, dar trăieste in Germania, acum este în vacanţă. Ne-a alungat toată bezna aia înfricoşătoare cu glasul ei cristalin! După ce ne ajută să obţinem cameră, mâncare,bere, parcare pentru motociclete, după ce se caţără ca o pisică pe motociclete cam înaltă a lui Theo să-si facă o poză, înainte să plecăm la culcare o întreb: tu rămâi aici în noaptea asta? Ea mă priveşte surprinsă şi imi răspunde: nu, dar de ce mă intrebi!?
