La o privire mai atentă vedem ce dezordine domneşte în gospodăria asta. E cam aceeaşi cu ce vezi în multe curţi din Bărăgan. Dintr-o cămăruţă mică, plină de fum, un fel de anexă a casei, apare un bărbat asiatic, foarte brunet, îmbrăcat murdar, neîngrijit, fără vreo doi dinţi în faţă, destul de masiv. Are o privire absentă de om beat mai tot timpul. Se uită la motociclete, la noi, dar nu pare a înţelege ceva. Pe frunte, de undeva din cap şi până spre sprânceana dreaptă, pe lina tâmplei, o cicatrice adâncă. Femeia ne face un semn discret să nu-l băgăm în seamă. El se aşează cuminte pe vine, rezemat de peretele şopronului din care ieşise şi aprinde o ţigară. Pentru noi treaba începe să fie clară: trebuie mers la Bishkek şi cumpărat baterie. Dacă nu se găseşte acolo, adusă de cineva de la Alma-Ata pentru că noi nu mai putem intra în Kazakhstan. Problema are soluţie dar s-ar putea să dureze şi să fie scump. Mai avem avans faţă de planul de kilometri numai o zi. Cu banii e mai complicat. Pe seară intră în curte un tractor cu o cositoare ataşată în spate. Puţin mai târziu apare un alt bărbat călare pe un măgăruş. Ne aşezăm toţi turceşte, în jurul unei mese scunde şi mâncăm o supă, ceva carne şi bineînţeles ceai. Primim doar lingură, luăm cu mâinile, ca toată lumea, oasele rămase le punem direct pe masă, pe o muşama înflorată. Nu ştim care sunt relaţiile între toţi aceşti oameni dar ne mai lămurim când ne culcăm. Noi şi tractoristul dormim în camera în care am mâncat, omul cu măgăruşul împreună cu femeia şi copiii în camera alăturată, omul brunet în şopronul de afară. De dimineaţă la 8.30 Theo şi Dragoş pornesc spre Bishkek.
Omul cu tractorul nu mai era dar familia a rămas toată acasă. Omul brunet, acum treaz, pe vine la soare, în acelaşi loc, fumând, m-a primit cu un zâmbet larg. Încerc să scot ceva de la el, după ce mă întreabă cu o voce calmă, foarte liniştit, de unde suntem. Îi spun, el îmi arată cicatricea adâncă, trage din ţigară şi spune privind undeva în gol: „ Afganistan”, apoi dând din cap a viaţă irosită, „Savetskaia Saiuza” (Uniunea Sovietică)! Îl las să-şi piardă încă o zi din viaţa lui de om ratat şi pornesc uşor mâhnit, să mă plimb, spre râul care curge la câteva sute de metri, prin lunca înverzită. Omul casei, călare pe măgăruş să plece la drum, mă întreabă dacă nu vreau să pescuiesc, îmi dă el scule. Îl refuz politicos, cu mâna la piept, şi pornesc printre şoproanele şi acareturile în ruină, spre apă. Cei doi copii, un băiat de veo 10 ani şi altul de vreo 8 mă urmează ca doi căţei. Tăiem lunca puţin umedă şi ajungem în tufişurile înalte de pe mal. Cel mare palmează şmechereşte o ţigară. Găseşte motiv să rămână în urmă, eu cu cel mic plecăm în jos pe apă spre un iaz. Aş fi vrut să fac o baie dar acum nu mai vreau, nu prea am chef de nimic. Apa este limpede, nu e mare, mai mult un pârâu. Ne ajunge din urmă cel mare după ce şi-a terminat ţigara. Mă fac că nu am observat nimic şi le spun prin semne că aş vrea să stau un pic pe iarbă, la umbră. Ei îşi fac puţin de joacă apoi pornesc spre casă.
Eu citesc ceva în Lonely Planet, mă mai uit pe harta Asiei Centrale şi aţipesc aproape o oră. Restul timpului a trecut greu până spre seară. Am intrat de curiozitate prin grajdurile goale de chirpici pe unde domnea haosul. Lângă casa asta care arată jalnic este una nouă, aproape terminată, dar femeia mi-a spus că nu este a lor deşi e în aceeaşi curte.
Omul cu măgăruşul nu a ajuns prea departe, doar câteva zeci de metri până în drum unde a rămas pe iarba uscată de pe margine, cu alţi 3-4 şi au băut toată ziua. Brunetul s-a mutat de la soare la umbră şi invers şi a fumat. Singurii care au muncit au fost femeia şi tractoristul. Ea a robotit toată ziua cu treburile gospodăreşti iar el a cosit lunca. Omul mi-a spus că nu are nicio legătură cu familia, este din altă parte şi munceşte aici cu ziua. Aseară l-am văzut, spre marea mea mirare, spălându-se pe dinţi. Poartă nişte ochelari închişi la culoare care îi dau un aer mai sobru. Mâinile i se văd muncite. Cum a intrat cu tractorul în curte a scos din portbagajul maşinii lui, un Audi 100 de vreo 20 de ani, o geantă veche cu scule şi a început să schimbe cuţitele cositorii. Lucra singur cu foarte multă îndemânare. Potrivea o daltă mică şi, dintr-o singură lovitură de ciocan perfect plasată, reteza capul unui nit. Scotea cuţitul vechi, punea altul nou si nituia la loc. Lovea puternic şi sigur. Nu a dat nici măcar o singură dată pe alături. Mi-a arătat diferenţa dintre cuţitele ruseşti, foarte bune, şi cele chinezeşti, foarte proaste. Am dat şi eu o mână de ajutor, am ţinut contra cum se zice, aşa ca să nu mă plictisesc. L-am întrebat ce părere are de bateria mea, dacă s-ar mai putea repara. Mi-a spus că nu vede cine şi unde ar putea face asta aici, una nouă e cel mai bine. Am încredere în el, l-am văzut cum munceşte. Se face târziu şi sunt din ce în ce mai preocupat de Theo şi Dragoş. Privesc tot mai des către culmea dealului pe unde vine drumul, la 4-5 kilometri de noi, să văd farurile, dar nu apar. Seara, aproape de căderea întunericului, omul cu măgăruşul s-a întors călare cei câţiva metri de la drum până în bătătură, cam pilit, şi i-a dat brunetului o sticlă de votcă şi un pachet de ţigări. Apoi ne-am aşezat cu toţii în jurul mesei. Femeia a pus pe masă câteva vase mai mici de porţelan cu supă iar pe un platou a adus nişte oase imense cu carne pe ele şi alte bucăţi de carne separat, toate fierte şi atât. Am primit de data asta şi cuţite şi furculiţe. Înainte să începem să mâncăm se întâmplă ceva de care nu ştiu ce să cred. Omul casei, aşezat în capătul mesei mă priveşte şiret şi îmi spune că va trebui să plătim pentru găzdiure. Eu îi răspund că bineînţeles că vom plăti dar mâine la plecare. El vrea să fie sigur şi arată două degete de la mâna dreaptă ridicate, adică 2000 de Som (45Dolari). Este suma la care mă gândisem şi eu, deci până aici nimic deosebit. În timp ce mă priveştea arată însă cu capul şi din privire, zâmbind cu înţeles, către femeia lui. Ea observă, se uită zâmbind încurcată la mine apoi la el. Părea pur şi simplu că omul ăsta îşi oferă soţia unui bărbat străin, probabil pentru bani.
Eu fac semne că nu înţeleg nimic din ce spune el, toată lumea râde puţin apoi tractoristul spune ceva pe un ton foarte serios şi închidem subiectul. După ce am mâncat supa, bună, am trecut la oase. Mi-am pus şi eu pe farfuria mea un os, am mâncat carnea de pe el, de oaie dar cu mai multă sare bună, şi pentru că ei m-au invitat, am vrut să mai iau unul. Omul casei a spus că nu os, să iau altceva mai bun, şi mi-a pus el în farfurie ceva ce arăta a burtă de oaie. N-am avut nimic împotrivă, nu mi-a fost silă, am tăiat o bucată convins că e bună şi am început să mestec. Ei se uitau toţi la mine. Eu metecam dar era imposibil să o strivesc în dinţi, delicatesa aia era ca un cauciuc. Am încercat să înghit să scap de ea, m-am înecat, am tuşit, ei s-au speriat puţin, mie mi-a fost ruşine şi am continuat să mestec în speranţa că până la urmă o să meargă. De afară se aud motoarele lui Theo şi Dragoş. Eu dau buzna pe uşă cu gura plină, cum ies închid în urma mea să nu mă vadă nimeni, scot din gură şi arunc la câine, de teamă să nu găsească ei prin curte adoua zi. Câinele înhaţă şi se face nevăzut…Băieţii au adus o baterie nouă, singura găsită în Bishkek, şi asta cu ajutorul lui Dima din Alma-Ata care şi-a sunat prietenii din Kyrgyzstan. Au dat pe ea 70 de dolari. Theo, ca să fi mai „cool,” a cumpărat şi un cauciuc pentru roata de spate, cramponat. Nu sunt absolut convins că nu s-ar descurca de aici încolo şi cu ce are, dar zic în sinea mea, că la o adică, măcar unul din noi să aibă totuşi ceva mai „off road”. A dat pe el 100 de dolari. Cheltuiala asta neprevăzută ne-a cam ars la buzunar. Se aşează şi ei la masă, după mai bine de 600 de kilometri făcuţi astăzi.
Refuză politicos delicatesa, nu prea erau flămânzi, trecuseră pe la fetele de la Kochkor… După o plimbare până în fundul curţii sub un cer cu miliarde de stele, ne retragem la culcare.Pe la ora 3 dimineaţa ne trezesc brusc bătăi puternice în uşă. Uşa e mai mult o poartă din camera noastră direct afară, care nici nu se închide bine şi e legată cu o sârmă. Eu mă sperii dar dintre ai casei nu se sinchiseşte nimeni. Mă gândesc că dacă ar fi vrut să intre peste noi ar fi intrat fără să mai bată. Cei de afară bat din nou de mai multe ori. Îmi spun că nu poate fi nimic periculos, totul va trece şi vom adormi din nou. Tractoristul zice ceva către familia care doarme în cealaltă cameră. Omul casei mormăie câteva cuvinte, trece pe lângă noi, dezleagă sârma de la uşă şi iese. Eu ciulesc urechile. Mai întâi nu se aude nimic, apoi mai mulţi bărbaţi încep să râdă şi să vorbească zgomotos. Mă linştesc complet. Nu-mi era frică de un atac banditesc, de jaf sau de viol! N-am auzit de aşa ceva de când umblăm pe aici. Îmi era frică de oameni beţi care să-şi fi adus aminte că cine ştie ce le-a făcut ăsta cine ştie când şi să fi venit acum cu scandal sau cu bătaie. Afară ei continuă să râdă şi să vorbească tare. Se aud scâncind copiii. Femeia iese afară, le spune bărbaţilor ceva şi se întoarce. Apoi glasurile se pierd puţin câte puţin până nu se mai aud deloc…