Astăzi ar fi trebuit să ridicăm drapelul, este 23 August dar şi fix o lună de cănd am plecat din Bucureşti. Lasă să-l ridice ăia de acasă, guvernul burghezo-moşieresco-muncitoresco-comunisto-conservatoro-democratico-socialo-liberalo-român! Noi avem de schimbat cauciucul şi de montat bateria. Ne chinuim puţin să băgăm cauciucul pe jantă acolo în ţărâna din bătătură, fără să descentrăm discul de frână, dar până la urmă ne iese. Când noi eram pe picior de plecare, trece prin faţa casei perechea de nemţi cu bicicletele, spre Song-Kul. Ieşim la ei şi ne întreabă curioşi ce-am păţit. Ei, văzînd ieri pe Theo şi Dragoş, numai doi, întorcându-se, au presupus imediat că ceva nu a mers. Le-am povestit în două vorbe, glumind, că o baterie nemţească aproape nouă ne-a lăsat baltă atunci când ne era lumea mai dragă. Ca să fim siguri că nu mai avem probleme, am cumpărat tocmai de la Bishkek altă baterie, tot nemţească, aceeaşi marcă! Glumim din nou, danke schon, auf wiedersehen, ciasliva! (ciasliva=drum bun, în ruseşte). Puţin după ei părăsim şi noi această mică aşezare Tölök. Am plătit omului casei 2000 de Som, am mulţumit femeii, am dat mâna cu băieţii, cu brunetul care era mai treaz şi am pornit în sus pe drumul de ţară spre Song-kul.
Am mers până în fundul văii, lăsând în urmă alte câteva gospodării izolate, i-am depăşit pe nemţi, am cotit larg la stânga şi am început să urcăm versantul abrupt al muntelui. Pe măsură ce luăm înălţime începem să vedem tot mai bine mulţimea de creste şi de vârfuri peste 4000 de metri.
Aici nu mai suntem ca la Alma-Ata sau la Cholpon-Ata, pe la poalele unor munţi înalţi, suntem chiar în inima Tian-Shan-ului. În scurt timp ajungem, fără să avem impresia că am urcat prea mult, în pasul Kalmak-Ashuu la 3446 de metri. Oriunde îţi îndrepţi privirile, la 360 de grade, nu vezi decât văi şi piscuri.
În faţa noastră, pe linia drumului, platoul perfect neted al lacului. O coborâre de câţiva kilometri, în curbe largi, ne aduce chiar pe mal.
Song-kul este la o altitudine de 3016 metri. Este al doilea cel mai mare lac al Kyrgyzstanului dar este mult mai mic decât Issy-Kul. Are o lungime de numai 29 km, lăţime 18 km iar adâncimea este de 13 metri. Spre deosebire de cel dintâi însă, care nu îngheaţă niciodată, aici grosimea stratului de gheaţă atinge în timpul iernii mai mult de un metru. Nenumărate cursuri de apă vin dinspre versanţii care îl înconjoară, făcând ca tot platoul să fie acoperit din abundenţă de iarbă. Întâlneşti la tot pasul iurte ale păstorilor care au urcat aici, pentru perioada verii, cu turmele lor de oi, vaci, capre şi întregi herghelii de cai. Sincer să fiu, nu mă aşteptam să fie aşa de populat aici. La noi, cu greu găseşti o maşină la o stână la 2000 de metri altitudine. Aici, în ciuda înălţimii mari, găseşti de la autoturisme absolut obişnuite până la camioane grele şi basculante. Noi căutam baza turistică, CBT descrisă în Lonely Planet. CBT vine de la „Comunity Based Tourism” şi defineşte un sistem de atragere a turiştilor către comunităţile locale, cu cazare la preţuri rezonabile în iurte sau în pensiuni, în condiţii foarte bune, răspândite pe tot teritoriul Kyrgyzstanului.
Am întrebat la o iurtă mai aproape de drum şi omul ne-a spus că acolo este. Nu prea semăna dar am oprit şi am întrebat dacă putem să mâncăm ceva. Omul ne-a spus din nou că da, se poate. Ne-a invitat amabil în iurta foarte curată şi multicolotă, podită cu covoare şi mochete, puse direct pe iarbă. Când intri într-o iurtă eşti izbit imediat de diferenţa între aspectul exterior şi cel interior. Diametrul ei nu depăşeste 5 metri. La exterior pot să aibă un aspect mai uzat, unele pot să fie puţin murdare, acoperite cu foi mari din materiale mai noi şi mai vechi, amestecate.
Din loc în loc se văd pari bătuţi în pământ, de care sunt legate frânghii într-o reţea ca un fagure. Dau impresia de adăposturi stabile, robuste, rezistente la vânt. Interiorul îţi arată o construcţie complexă, elastică, funcţională, durabilă. Toată stabilitatea se bazează pe forma rotundă. Din punctul cel mai de sus pornesc, asemeni unor raze foarte dese căpriorii, structura de rezistenţă a acoperişului, care sunt de fapt un fel de nuiele foarte lungi, groase, probabil de salcie. Peretele orizontal, înalt cam de un metru, este o împletitură deasă din aceleaşi nuiele. Îmbinarea dintre structura acoperişului şi structura orizontală se face legând fiecare rază într-un loc anume pe conturul peretelui.
Capetele de sus ale căpriorilor sunt fixate într-un cadru rotund de lemn, piesă care este simbolic redată pe drapelul naţional kyrgyz. Nu există cuie, sârme, bride, niciun fel de componentă metalică. Totul este asamblat cu legături strânse cu frânghii şi chingi colorate. Acoperişul şi pereţii sunt din foi mari, impermeabile, de pâslă la exterior iar la interior totul este colorat. Se vede în mod evident preocuparea de a face interiorul cât mai plăcut şi mai cald. Toată structura de nuiele este colorată, tavanul şi peretele interior sunt în culori vii, cu desene specifice, uneori geometrice, alteori stilizate, frânghiile şi chingile sunt din împletituri multicolore. Franjuri, broderii, ciucuri de toate culorile sunt agăţate de perete. Funcţional, totul se află sub acest acoperiş.
Într-o parte „bucătăria” cu o sobă mică cu plită pentru gătit, cu vase, tacâmuri, tot ce trebuie. Focul se face, ca de altfel în mai toată Asia Centrală, cu plăci groase de bălegar uscat. În partea opusă un mic lavoar.
Masa, cu picioare scurte, şi o saltea mai groasă pentru dormit stau pe timpul zilei la verticală, lipite de perete Aşternuturile sunt rulate şi puse tot lângă perete. Hainele sunt agăţate de capetele libere ale împletiturii orizontale. Pe jos, covoare. Lumina pătrunde prin partea de sus, pe o gaură pe unde se vede cerul dar, în caz de ploaie se poate acoperi. Uşa este o prelată rulată. Au, bineînţeles, şi „dotări” de confort modern: un generator de curent cu benzină şi câteva butelii cu butan. Oamenii de aici, de la Song-Kul, locuiesc în iurte numai vara, în perioada cănd îşi urcă turmele de animale la păşunile bogate de pe malurile lacului. Iarna toţi coboară la casele lor din satele de la poale. În alte locuri, spre Mongolia şi Tibet, păstorii încă nomazi, îşi mută iurtele şi turmele tot timpul anului. Familia la care am ajuns noi este una destul de tânără cu figuri asiatice. Bărbatul, înalt cât Theo dar legat. Femeia, ceva mai scundă, potrivită, drăguţă. Fata lor de vreo 8-9 ani, Francesca, deşi puţin cam retrasă a vrut totuşi să-i facem o poză pe una din motociclete.
În schimb, tatăl ei m-a invitat să-mi fac o poză călare pe calui lui.
Noi când am intrat ne-am descălţat, am lăsat bocancii afară şi ne-am aşezat turceşte la masa scundă. Femeiea ne-a adus imediat ceai, unt, dulceaţă, pâine. Nu a fost propriu-zis o masă, doar o gustare. Cănd am întrebat ce avem de plătit omul ne-a spus să dăm cât vrem Francescăi. Am dat fetiţei banii, i-am urat succes la şcoală, am mulţumit şi am pornit să ocolim lacul.
Drumul a mers puţin înapoi, cam 300 de metri, pe malul mai înalt al unui fir de apă, am traversat prin vad pe unde se putea şi am luat-o apoi pe malul celălalt, tot cam spre locul de unde plecaserăm, dar depărtându-ne de apă. Eram destul de preocupat de direcţia în care mergem, drumul nu era bine conturat, credeam că nu suntem pe unde trebuie. Am văzut totuşi dinspre iurtă, trecând prin vad şi venind în galop să ne taie nouă calea, un om călare. Nu mi-am dat seama cine este şi chiar m-am întrebat surprins ce ar putea să aibă cu noi. Dragoş era primul, Theo la mijloc, eu în urmă la aprox. 100 de metri. Omul a ajuns cu calul în drum, s-a oprit şi Dragoş a oprit şi el. Când am ajuns la ei am recunoscut pe omul de la iurtă care avea în mână aparatul meu de fotografiat. Îl uitasem jos, lângă masă. Nu a coborât de pe cal. Mi l-a întins respectuos, ca şi când mi-ar fi făcut un cadou, eu l-am luat, pentru a nu ştiu câta oară mut de uimire. Ne-am fi dat seama repede că nu îl avem, pentru că opream destul de des pentru poze, mi-aş fi amintit cu siguranţă unde l-am lăsat, ne-am fi întors şi l-am fi găsit, dar gestul, dealtfel absolut firesc, al acestui om atât de simplu, atât de sincer, atât de cinstit,în mod paradoxal, mă surprinde. Putea să-şi vadă de treburi şi dacă ne întorceam bine, dacă nu, iarăşi bine. El a înţeles însă perfect ce înseamnă pentru noi acel aparat, sau poate a înţeles pur şi simplu că nu este al lui, şi a alergat să ni-l dea înapoi. Rahmat, cu ambele mâini pe piept, ne strângem mâinile şi pornim, încercaţi încă o dată de noroc, mai departe prin Asia Centrală!
