Drumul, pierdut la început prin iarbă, se conturează tot mai clar. Odată ajunşi pe muchia unei pante se deschide în faţa noastră tot platoul lacului. În depărtare vedem o mulţime de iurte aliniate şi grupate ca o tabără de luptă de demult. Prea sunt aliniate şi prea sunt multe! Încep să am îndoieli că iurta unde am mâncat noi ar fi din CBT. Ne lămurim imediat ce ne apropiem. Vorbim cu câţiva turişti europeni veniţi aici cu maşina, cu ghizii lor, pe o iurtă se vede scris mare „CBT Kochkor 7”.
Asta este baza turistică, în total vreo 40 de iurte. Intenţia mea era să înoptăm aici dar ziua pierdută cu bateria l-a scos din „grafic” pe Dragoş. Ne plimbăm puţin de colo colo prin bază, mai vorbim cu câte cineva, mai aruncăm o privire înăuntru dar, cu toată părerea de rău, decidem să nu ne oprim.
Este ceva trecut de ora 14.00, mai avem încă destule ore de lumină. O baie, totuşi se cade, la 3000 de metri, la „slipless”! Aici mi-am cam dat în petic, am făcut baie fără slip, am mers zeci de kilometri fără cască, am fost de capul nostru!
Pe toată partea nordică a lacului drumul a urcat şi a coborât pante domoale, a tăiat zeci de fire de apă, a trecut pe lângă o mulţime de iurte ale păstorilor.
Partea sudică este mai uscată şi mai netedă. Găsim aici, printre ierburile uscate păscute de capre, o plantă cu totul specială. Fără să fiu la început sigur că văd aşa ceva, am oprit să mă conving. Floarea de Colţ creştea acolo câtă frunză şi iarbă!
Nu ştiu dacă şi aici e specie protejată dar nu prea cred, caprele nu ştiu să citească legile, sau poate e permis numai lor iar oamenilor nu! În orice caz, eu rup una, o pun atent în caietul de kilometri şi o voi duce la Bucureşti Emmei. Drumul începe să se contureze din ce în ce mai bine până devine o linie de macadam dreaptă, supraînălţată de la nivelul păşunii, aparent continuă până la muchiile din zare.
Le „călcăm” puţin mai tare şi gata-gata să cădem în capcană. De la înălţimea motocicletei nu-ţi dai seama că drumul este din loc în loc rupt de torenţii care îl traversează. Acum toate cursurile de apă sunt seci iar pietrişul vadului se confundă cu pietrişul de pe drum.
Dacă mergi prea repede rişti să vezi prea târziu ruptura adâncă de aprox. un metru şi să nu poţi să mai eviţi căderea în gol.
Chiar dacă frânezi tot cazi pentru că derapezi pe macadam. Soluţia este să fii atent să vezi unde urmele paralele de roţi coboară taluzul, merg pe lângă drum şi, după câteve zeci de metri revin. O altă capcană este că drumul te poate „fura” să zic aşa. Sunt porţiuni relativ lungi de suprafaţă netedă care te îmbie la viteză. Brusc drumul devine vălurit, nu foarte adânc, 20-30 de centimetri, iar distanţa între valuri ceva mai mare de un metru.
Motocicleta este efectiv proiectată în aer, cade pe roata de faţă şi se răsuceşte pentru că roata de spate este ridicată de altă „creastă”. Eu unul nu ştiu să controlez o astfel de situaţie şi era să cad. Mai bine mai încet! Coborârea de la lac la drumul de Torugart ( graniţa chineză) se face după o uşoară urcare în pasul Moldo-Ashuu, la 3346 metri. Panta este lină, apoi câteva curbe mai strânse şi se ajunge sus. Este prima zi în munţi înalţi şi, iată, al doilea pas peste 3000 de metri.
Lumina este o nebunie, după-amiază târzie cu cer albastru şi nori albi. Cele mai multe culmi şi vârfuri pe care le vedem au uşor 4000 de metri. În faţă, spre sud, se vede clar valea râului Naryn închisă de muchii după care se ascund Torugartul şi China. În dreapta, spre est, mai multe planuri de văi şi creste închid perspectiva către depărtările Ferganei. Ca şi la Ala-Archa, pantele sunt înierbate iar brazii urcă până la 3000 de metri. Este vizibil altceva decât în jurul lacului rămas la aproape 10 kilometri în urmă. Roca este un calcar alb, colorat uşor în portocaliu de lumina apusului de soare.
Totul seamănă foarte mult cu ce vedem spre seară în Ceahlău sau în Piatra Craiului. Coborârea ne poartă în serpentine lungi pe abruptul unui versant până în valea râului Kurtku.
De aici urmăm cursul apei, pe un drum de multe ori cu porţiuni de nisip adânc, aproximativ 30 de kilometri, până dăm de un drum asfaltat în marginea unui sat. Este aproape întuneric şi noi habar nu avem unde o să dormim. Ocolim o bucată de drum în lucru pe o uliţă plină de praf şi revenim în şosea în faţa unei case cu ferestre luminate. Întrebăm de „gostiniţa” pe câţiva băieţi adunaţi în jurul nostru dar ne spun că în sat nu e. Arăt spre casă. Unul din ei se duce, intră în curte şi iese însoţit de o fată de vreo 12 ani. Facem semn că vrem să dormim acolo. Fata aduce pe mama ei, o femeie tânără. Spunem că plătim 1000Som(20 dolari)dacă ne primeşte să dormim la ea. Este de acord şi pune fata să deschidă porţile mari de tablă. Satul se numeşte Ak-Tal. Femeia ne invită într-o cameră mare unde din păcate nu merge lumina. Este singura „problemă”, în rest perfect. Pe jos covoare groase peste care întinde imediat trei saltele matlasate, viu colorate. Mai mult nu e nevoie pentru că dormim în sacii noştri. Ne invită la o masă scundă într-o bucătărie mică, ne aduce, ceva de mâncare şi ceai şi ne lasă singuri. După masă ieşim în curte să fumeze Theo. Cerul este plin de stele şi se aud în permanenţă avioane care par a zbura jos. Un tânăr care stă în aceeaşi curte dar în altă casă ne spune că sunt avioane militare americane care fac legătura între Afganistan şi „centrul de tranzit” Manas, lângă Bishkek. Trip 153 Km.
