Astăzi ar trebui să atingem pasul Torugart care trece în China. În proiectul meu iniţial ar fi trebuit să ajungem acolo dinspre sud, după ce am fi parcurs Karakorum Highway şi am fi trecut pe lângă Nanga Parbat, în Pakistan. Nu s-a putut dar nu vreau să renunţ, vreau să fiu cât mai aproape de Himalaya, chiar dacă asta înseamnă cam 600 de kilometri! Altfel, scopul acestui drum rămâne neatins. În timp ce pregăteam plecarea ne-am trezit că a intrat în curte, nechemat de nimeni, un om tânăr, ciupit binişor de băutură pe la 9 dimineaţa.
Nu vrea nimic, doar să stea cu noi, să vorbim, să povestim. Nu-l refuzăm categoric, îi spunem cât costă motocicletele, ce meserii avem, familie, salariu, dar în scurt timp pornim, salutaţi cu toate onorurile. Şoseaua asfaltată ne poartă mai întâi în jos, spre vest, pe valea râului Naryn, apoi coteşte din nou spre sud şi începe să urce valea râului Terek. Peisajul este complet altul. Versanţii nu prea înalţi sunt complet lipsiţi de vegetaţie, au o culoare gălbuie şi sunt practic tocaţi de milioane de urme de torenţi.
După Baetov, oraş mai mare, iar se schimbă, zonele de plat sunt uşor înierbate dar zonele de abrupt sunt roşcate.
Valea este largă, drumul de piatră traversează mai multe fire de vale seci sau cu puţină apă şi începe să urce în serpentine foarte lungi spre pasul Mels-Ashuu, peste 3000 de metri, nemarcat pe hartă.
După o urcare foarte abruptă, pe care o maşină 4WD încărcată la maxim o urcă în marche-arriere, traversăm o porţiune de câteva sute de metri de trecătoare cu maluri aproape roşii.
Ajungem în pas după ce depăşim o bucată de drum greu, cu bolovani şi nisip. Găsim acolo un om, cu un binoclu agăţat de gât, care păzeşte câţiva cai. Nu vorbim aproape nimic cu el, este foarte preocupat de ale lui, facem doar o poză, ne arată drumul bun, mulţumim şi plecăm. Vremea s-a schimbat, s-au adunat ceva nori şi este frig.
Mai jos se văd turme de vaci şi iurte din care iese fum pe coşuri. Nu mi-am imaginat că aceşti munţi înalţi şi neprimitori pot fi atât de umblaţi.
De undeva, de la o turmă de oi, ne fugăresc lătrând câţiva câini. Printre ei, în mediul lui natural dur şi primejdios, câştigându-şi cu demnitate şi curaj o pâine cinstită, un ciobănesc afgan. Eu credeam că astfel de uriaşi pot fi văzuţi numai în expoziţiile canine! Coborâm uneori abrupt pe drumul foarte prost cu mult pământ tare. Maşinile au lăsat urme adânci pe care noi, cu motocicletele grele şi late, facem efort să ne menţinem. Le mai punem şi pe jos, le ridicăm şi mergem mai departe. Începe o ploaie slabă chiar pe o bucată de drum de pământ întărit, în coborâre.
Dacă plouă mai mult nu mai ieşim de aici, lutul de sub noi, acum tare ca betonul, devine patinoar. Nu putem nici să ne grăbim pentru că deja alunecă. Avem noroc, norul trece iar noi ajungem încet şi întregi la drum bun de piatră. Deşi concentraţi pe condus nu putem să nu admirăm perspectivele magnifice cu creste de aproape 5000 de metri desfăşurate în planuri succesive. După o bucată de relativ plat pe care drumul taie mai multe vaduri seci, începem urcarea spre pasul Kulakashu, 3390 metri. Pereţi roşii, turnuri gri-albăstrui brăzdate pe verticală de ploi iar pe orizontală de nenumărate straturi depuse de-a lungul milioanelor de ani, pante domoale acoperite de iarbă, pe care pasc animale, toate sunt aici, într-un amestec, într-o alcătuire nemaivăzută de noi.
Trecem de pas după ce urcăm uşor, şi pornim la vale, spre Torugart. Drumul de macadam merge drept, aproximativ 15 kilometri pe un platou înalt de peste 2000 de metri până întâlneşte banda perfectă de asfalt a şoselei care duce în China.
Până la graniţă avem mai puţin de 100 de kilometri. Ştiu că nu se poate merge chiar în graniţă fără viza pentru China, sunt puncte de control mai devreme dar nu ştiu exact unde. Urcăm pasul Ak-Beyit (3282m) pe ploaie deasă, ceaţă şi frig pe şoseaua aproape pustie. Total neaşteptat dăm de „Outer Kyrgyz Checkpoint”. Un camion chinezesc oprit, drumul închis cu o poartă solidă de plasă de metal, pe stânga un grup de clădiri de zidărie. Vine la noi un soldat însoţit de doi câini lupi fără lesă şi botniţă. În timp ce câinii ne miros curioşi soldatul ne întreabă dacă vrem să mergem mai departe. Spunem că nu, doar până acolo şi înapoi. Omul ne lasă în pace dar din post apare unul mai şef care îl pune să ne verifice paşapoartele. Vine chiar el personal să vadă. După ce se convinge vorbim una alta, îşi fac poze cu telefoanele lor pe motocicletele noastre, ne lasă şi pe noi să ne facem câteva poze, dar nu spre post ci spre Kyrgyzstan şi întoarcem.
Am mai fi avut până la graniţa propriu-zisă 80 de kilometri. Din cauza ceţii nu vedem dincolo de muchiile din apropiere, dar ştiu că undeva acolo, la 600 de kilometri este Himalaya. Mă încearcă un uşor sentiment de frustrare dar nu-mi pare rău că nu am putut să ne apropiem mai mult. Am făcut tot ce era omeneşte posibil, pentru mine, să ajung aici. Am văzut până acum atât de multe locuri minunate, urmează nenumărate altele, că unul în plus sau in minus, mai mult simbolic, nu prea mai contează. Poate altădată, cine ştie când! Pornim în jos, spre nord, pe râul Karasu. Ne mai plouă câţiva kilometri si se opreşte dar e frig.
Ar fi până la Naryn puţin mai mult de 100 de kilometri. Drumul este perfect, ora este aproape 17, avem timp. În depărtare, la baza munţilor vedem sate cu case albe înconjurate de plopi înalţi. Casele urcă puţin pe dealuri ca la noi la Lisa, la poalele Făgăraşului. Avem din nou versanţi acoperiţi cu ceva iarbă dar într-un fel ciudat. Aici, părţile mai joase, mai apropiate de firul apei sunt absolut sterpe iar părţile mai înalte, mai depărtate de apă, au ceva iarbă. Râul are debit mare, curge repede dar, deşi suntem la aproape 2000 de metri, apa este tulbure din cauza aluviunilor. Intrăm în Naryn după ce trecem pasul Kyzyl-Bel de „numai” 2484 de metri. Este sâmbătă seara, ceva lume prin centru unde un tip îşi plimbă, cu demaraje scurte şi mare zgomot, o maşină sport la nu se ştie a câta mână, „tunată rally”. Theo sună la Zeinura, o prietenă a Emiliei din Bishkek, prietenă care are legătură cu reţeaua de pensiuni CBT. Engleza funcţionează perfect şi până să vină ea cu maşina noi târguim câte ceva de la magazinele din centru. Apare foarte repede şi ne escortează căteva sute de metri mai încolo, la pensiunea din Naryn. O altă doamnă, foarte liniştită şi foarte amabilă, gazda, ne deschide două porţi mari albastre de tablă, semnul de recunoaştere CBT, şi poposim în curte. Avem parte, după frig şi ploaie, de un loc foarte plăcut. Casa este mare, cu 3 camere curate, bucătărie şi duş în curte, la butoi. În câteva cuvinte pe care doamna le ştie englezeşte Theo o roagă să ne facă pentru masa de seară cartofi prăjiţi. Retrasă în bucătărie a preparat tot cu o grijă deosebită şi ne-a invitat să mâncăm într-un adevărat salon. Pe masa care ocupa mai mult de jumătate din suprafaţa camerei a aşezat frumos farfuriile cu cartofi şi pulpe de pui la gtătar, salată de roşii şi castraveţi, vase pentru ceai, platouri cu dulciuri, biscuiţi, fructe uscate, fructe proaspete, ciocolată, cupe cu câteva feluri de dulceaţă. Eram singurii oaspeţi acolo şi am putut să stăm la masă până mai târziu. După masă Theo şi Dragoş s-au culcat într-o cameră, pe paturi iar eu, pentru că sforăi, am dormit in camera vecină, jos pe aşternuturi puse frumos de doamna. Trip 274km.
