Privite de jos, camioanele lungi de 20 de metri care urcă sau coboară coasta aridă par jucăriile unui carusel. De aici până la Batumi, pe malul Mării Negre în Georgia, ruta noastră este stabilită clar, împărţită pe etape, fără abateri, fără posibilitatea de întoarcere. Numai înainte! Imediat după ce intrăm pe M41 ar trebui să alimentăm. Mergem la distanţă mare, Dragoş primul, eu al doilea, Theo ultimul. Benzinăria este foarte aproape, o văd la mai puţin de 1km dar văd în oglindă şi că Theo s- a oprit la marginea drumului cam la 1km în urmă. Aştept, dar el nu vine. Întorc. Nu mai are benzină. Nicio problemă, mai am eu puţină într-o canistră. Punem în rezervor şi ajungem până la benzinăria Gazprom.
De aici drumul întâlneşte din nou valea largă a râului Suusamir şi urcă lung, printre muchii verzi ascuţite şi văi glaciare, până la 3184 metri în Ala-Bel Pass.
O scurtă pauză de odihnă şi de masă, la conservă, apoi coborârea destul de accentuată, în curbe largi, spre Lacul Toktogul. Pe măsură ce coborâm peisajul se schimbă, crestele ascuţite devin înălţimi aride gălbui, rotunjite, iar temperatura aerului creşte considerabil. Luăm masa la un kafe pe marginea drumului, pe divan, proprietarul ne invită să mâncăm cu el un pepene roşu, eu dorm un pic, oarecum pe sub masă şi pornim mai departe. Până la Toktogul, oraşul unde ar urma să oprim nu mai avem mult şi este încă devreme. Conducem relaxat, la distanţă destul de mare unul de altul, într-un sat. Theo la mijloc, eu în urmă. Observ cum din marginea drumului, din stânga, un câine mare se ia după Dragoş. Ştiu ce urmează: câinele aleargă ce aleargă apoi se retrage un pic după care, când simte surprins a doua motocicletă se repede la ea, de data asta din faţă. Dacă nu reduci mult viteza te trânteşte. Theo nu reduce deloc, merge cu aproximativ 80km/oră. Câinele se repede, dar spre norocul nostru, o fracţiune mai târziu ca să se producă o catastrofă. Îl prinde cu cutia din stânga, îl trânteşte, dar Theo, deşi se dezechilibrează nu cade. Câinele se ridică năuc şi fuge împleticit pe dreapta drumului. Când am trecut prin dreptul lui am văzut că nu avea răni şi era pe piciore, părea că-şi revine. Acum, că Theo a scăpat tefăr, mi-ar fi părut rău să moară câinele din prostia unui motociclist. Puţin mai încolo, după ce ieşim din sat, oprim. Cutia este îndoită bine, în partea de jos, inclusiv nervura profilată care ţine fundul. Mă supăr tare, îl cert pe Theo pentru neatenţie, neglijenţă şi inconştienţă. O întâmplare de-asta banală te poate duce, în cel mai bun caz, la spital – dacă e spital. Dacă nu, poţi să păţeşti ce a păţit soţia lui Andrey din Alma-Ata. Apoi, pe drum, nu ne-am mai înţeles. Eu aş fi vrut să oprim, Theo şi Dragoş ar fi vrut să mai mergem. Dreptate aveam şi unii şi alţii, dar eu mă consideram un pic „leader”şi nu prea vroiam să fiu contrazis! Cedez, dar conduc nervos. Mă distanţez mult în faţă, merg repede, ocolesc un cap al lacului Toktogul pe unde traversez râul Naryn şi opresc undeva pe malul sudic să fac o baie în apa care îmi cam făcea cu ochiul de când am văzut-o. Intru numai eu în lac, în apa limpede şi răcoroasă, ei discută ceva mai departe, pe lângă motociclete.
Pornim apoi, cam fără chef, deşi lacul şi înălţimile care îl înconjoară sunt superbe, lumina este caldă, uşor portocalie şi clară. Rulăm pe asfaltul perfect, în curbe strânse peste pasul Kekbel, a cărui înălţime nu este dată pe hartă, oricum peste 3000 de metri, şi ajungem în valea îngustă a râului Naryn.
Lacul Toktogul nu este natural, este un lac de acumulare, lung de 65 de kilometri, pe Naryn. Barajul de beton, comparativ cu Vidraru de la noi, este cu 50 de metri mai înalt şi la fel de lung. Centrala electrică este cea mai mare din ţară şi livrează 1200 de Mw, adică puţin mai multă electricitate decât Porţile de Fier 1.
În oraşul din aval, Kara-Kul,unde ar trebui să dormim şi noi, îşi au locuinţele toţi specialiştii care lucrează la acest ansamblu energetic. Nu ştim dacă e hotel, homme- stay sau CBT. Intrăm într-o curte cu porţi mari albastre dar nu găsim pe nimeni. Un bărbat ne spune că ar fi un hotel în oraş. Oprim în faţa unui supermarket nu prea mare şi ne despărţim. Eu plec să caut hotelul, Theo şi Dragoş rămân pe loc. Merg acolo unde mai multă lume îmi explică dar nu găsesc nimic, mă învârtesc în cerc într-un cartier pe o coastă de deal cu uliţe foarte înguste, întreb, toţi arată aceeaşi direcţie dar eu tot nu găsesc hotelul. După aproape o oră, pe întuneric, dau în sfârşit de el. O construcţie proletară cu un etaj, renovată de mântuială, cu uşi cojite care abia se închid, cu pereţi vopsiţi în ulei dar are curte foarte mare păzită de un paznic pilit. Mă duce la recepţioneră, o gardiană grasă de vreo 50 de ani, urâtă, răstită şi suspicioasă. Vrea neapărat să-mi vadă passport, altfel nici nu stă de vorbă. Îmi trânteşte un preţ cam mare pe care încerc să îl negociez dar mai bine tăceam pentru că s-a supărat. În final ne înţelegem şi pornesc la supermarket să-i iau pe Theo şi Dragoş. Îi găsesc îngrijoraţi că am lipsit prea mult, timp în care ei au vorbit cu o doamnă distisă, elegantă, care ştie un hotel şi este dispusă să ne conducă acolo cu maşina ei. Sunt convins că e acelaşi găsit de mine şi aşa este, numai că facem câteva minute până acolo, nu o oră. Mulţumim doamnei şi suntem luaţi în primire de gardiană. Passport pe masă, suntem scrişi cu litere ruseşti într-un caiet vechi de matematică, banii număraţi până la ultimul, passport încuiat în fichet până la plecare şi apoi cheia de la komnata. Paznicul, mult mai amabil, chiar slugarnic, ne duce pe undeva prin curte, pe nişte alei, şi ne deschide o portă lată să intrăm cu motocicletele. Le băgăm printre pomi pentru că aleea e cam îngustă, dar eu cred că motivul adevărat era să nu se vadă că ei cazează le negru, în ciuda aerului foarte oficial al gardienei. Dăm ceva pentru paza pe timpul nopţii deşi el pentru asta era plătit acolo. În cameră avem nişte sticle de bere cumpărate din apropiere dar nu prea merge, e prea caldă. Încerc un duş în baia ponosită, cu urme lungi, ruginii, pe chiuvetă şi pe cadă, o perdea care când trag de ea cade de tot din perete, faianţa odată albă e acum gri cu mii de fisuri subţiri negre. Robinetul se blochează întâi pe deschis, apoi pe închis, eu ud încerc să-l repar şi în cele din urmă reuşesc să mă spăl. Paturile de metal cojite, cu aşternuturi învechite, îmbâcsite, perne pe care nu prea îţi vine să pui capul. Norocul este că am dormit în multe locuri mizerabile şi sunt obişnuit. Nu mi-a plăcut deloc în relicva asta comunistă dar a fost numai pentru câteva ore, într-un loc dealtfel minunat, într-o noapte minunată, în Tian-Shan! Trip 351Km.