A doua zi lucrurile par un pic mai normale. Gardiana ne dă mai liniştită paşapoartele, paznicul se învârteşte supus pe lângă noi în timp ce încărcăm bagajele. Se pare că a mai fost cineva în hotel pentru că o maşină mare 4WD, cu drapelul ONU, se pregăteşte şi ea de plecare. Deşi nu aveam speranţe, încercăm la bucătărie. Suntem primiţi cu amabilitate şi ni se oferă un meniu cu ochiuri, cafea şi ceai. Imediat ce ieşim din oraş, coborând spre sud, spre Osh, apare în dreapta noastră oglinda verzuie a râului Naryn. Drumul merge mult deasupra apei, pe un defileu nu foarte îngust, printre versanţi stâncoşi pe care în afară de o iarbă uscată galbenă, nu creşte nimic.
Plătim să trecem prin câteva tuneluri şi oprim să admirăm peisajul.
Vederea este minunată, culoarea apei este ireală, cerul este absolut senin dar ceva mai mult sau mai puţin neaşteptat ne strică ziua: sub motocicleta mea, pe partea stângă, o pată de ulei. Este ceea ce, judecând logic după ce s-a întâmplat în Kazakhstan cu motocicleta lui Theo, trebuia să se întâmple şi cu a mea. Garnitura de la capacul ambreiajului, secţionată intr-un loc în partea de jos, a cedat. Distanţa de la Bucureşti până aici este de 9000 de kilometri. Pierderea nu pare mare, mai avem ulei de completat, dar este foarte neplăcut să mergi aşa. Mă mai înveselesc un pic trei băieţi cu o camionetă care opresc să ne dea, aproape cu de-a sila, o sticlă de 1,5 litri cu lapte de iapă, kâmâz.
Niciunul din noi nu bem kâmâz şi, după ce căutăm prin cutiile oricum pline un loc pentru sticlă, o lăsăm în marginea drumului, ascunsă în tufişuri. Încercăm pe la prânz, când aerul devine fierbinte, să facem o baie în râu dar apa este incredibil de rece, atât de rece că nu poţi sta nici măcar până sub genunchi mai mult de 5-6 secunde. Pe măsură ce înaintăm defileul devine tot mai larg, înălţimile încep să scadă, relieful montan devine mai mult un podiş ars de soare.
Narynul coteşte undeva spre vest, spre Uzbekistan iar drumul continuă printre dealurile Văii Fergana către est sud-est, spre Osh. Uneori suntem atât de aproape de graniţa dintre Kyrgyzstan şi Uzbekistan că este suficient să virezi maximum 20 de metri pe primul drum la dreapta să dai de punctul de control. Pe kilometri întregi casele uzbece sunt la mai puţin de 200 de metri de la şosea, în spatele unui gard de sârmă ghimpată, paralel cu drumul. Vezi oamenii în curţi, îi auzi vorbind aceeaşi limbă ca dincoace, îi vezi lucrând pământul dar sunt în altă ţară. Până în 1990 aici nu existau graniţe reale. Republicile sovietice existau numai pe hartă dar erau pentru toţi aceeaşi patrie. După aceea, odată cu libertatea, s-au reaprins duşmăniile şi patimile vechi de sute de ani, au apărut frontierele şi paşapoartele. Au fost războaie între fostele republici în care au murit sute de oameni, au fost conflicte interne în care au murit alte sute de oameni. Şi asta cu numai 3 ani în urmă. Peste toate s-a suprapus un declin economic sever şi rapid, care a adus în sărăcie lucie sute de mii de oameni. Se trăieşte prin locurile astea şi cu 20 de dolari pe lună. Nu este poate de mirare că omul acela beat din Tölök era în stare să-şi „împrumute” nevasta pentru câţiva dolari. Este zona cea mai instabilă, cea mai imprevizibilă din toată Asia Centrală.
Oamenii sunt amestecaţi, kyrgyzi, tadjici, uzbeci,turci, chinezi, ruşi, teritoriile sunt amestecate, enclave kyrgyze în Uzbekistan, enclave uzbece in Kyrgyzstan. Teoretic sunt musulmani dar credinţa lor este atât de „liberală” încât nu se dau în lături de la nicio plăcere, mai ales când e vorba de votcă. În Bishkek, acum câteva zile, am vrut să cumpărăm bere într-un supermarket „musulman”. Am fost priviţi cu mare mirare de o fată din personal care ne-a explicat cum a putut ea că magazinele musulmane nu vând bere. În schimb puteai să cumperi aproape 20 de feluri de votcă. Nu au trecut 10 ani fără să se audă focurile de arme. Oricând în aceste zone sărace şi înapoiate pot să apară conflicte. În urmă cu aproape 2000 de ani pe aici trecea una din multiplele ramuri ale „Drumului Mătăsii”, prin Torugart până la Kashgar în China. Mergea pe el oricine. Graniţele au separat oamenii, au blocat drumurile, au devenit obstacole de netrecut, mai inaccesibile decât pasurile alpine de peste 3000 de metri. Trebuie să ocoleşti sute de kilometri pentru că un anume punct de graniţă este închis. Partea Văii Fergana pe care o parcurgem noi este numai extremitatea ei estică restul fiind toată în Uzbekistan. Drumul şerpuieşte urcând şi coborând printre coline pârjolite, traversăm câteva sate pline de praf, pline de dughene care vând tot ce se poate imagina, mai ales marfă ieftină chinezească.
De pe un promontoriu apare în depărtarea fierbinte, pe valea verde a râului Kugart, oraşul Jalal-Abad despre care se spunea în Evul Mediu că ar avea izvoare cu ape care vindecă lepra. Noi îl ocolim şi coborâm tot mai mult către plat.
În oraşul Kara-Suu oprim să mâncâm la o grădină unde făceau şaşlik. Grădina este vecină cu o secţie de poliţie, despărţită doar de un zid scund de piatră şi câţiva copaci. În timp ce aşteptam şaşlikul în curtea poliţiei soseau tot mai mulţi poliţişti. A venit chiar o limuzină cu un ofiţer cu grad mare şi cu o uniformă diferită de a celorlalţi. În spatele motocicletelor noastre, parcate la poarta grădinii, a oprit o maşină 4WD foarte mare, toată cu geamuri fumurii, din care a coborât un domn solid, rotund la faţă, simpatic, spre 50 de ani, îmbrăcat în pantaloni de poliţie şi o bluză colorată descheietă complet. A coborât din maşină, a dat jos bluza colorată rămânând în maieu şi a pus pe el bluza de poliţist şi cravată. Pe epoleţi avea două stele mari. În timp ce se schimba se uita cu un uşor zâmbet la motociclete şi apoi a căutat cu privirea prin curte. Lumea părea că îl cunoaşte. Ne-a văzut, noi am pornit către el, ne-a întins mâna râzând, am spus un fel de „zdrazvuidze”şi am râs si noi. La numele „Romania”a reacţionat foarte prietenos. Eu, contând pe părul meu alb, am glumit un pic pe seama lui că nu are „pistaliet”dar el a râs din nou şi a spus ceva cam că lumea pe acolo ascultă de poliţie şi nu-i trebuie „pistaliet”. A acceptat cu plăcere să facem o poză şi a intrat apoi în curtea lor unde cred că aveau o întâlnire „la nivel înalt”.
Am văzut tot acolo, pe stradă, pentru prima dată în tot drumul o femeie înaltă, subţire, îmbrăcată cu o rochie colorată, lungă la câţiva centimetri deasupra gleznei, pantaloni pe dedesubt iar capul acoperit complet în afară de o mică deschizătură în dreptul ochilor. Nu poţi decât să presupui că e femeie pentru că nu ai niciun fel de indiciu clar şi sigur! Era ca o mumuie umblătoare. Intrarea în Osh o facem pe un bulevard mare, o căldură de infern, fum şi praf de te sufoci.
Theo dă telefon undeva la un număr dat de Emilia, în speranţa că o să găsim CBT-ul. Nu funcţionează, persoana apelată nu vorbeşte decât ruseşte. Mai mergem puţin şi oprim la un service de schimbat ulei lângă o benzinărie. Mecanicul de acolo, un băiat spre 25 de ani, vorbeşte engleză. Ne uităm împreună pe Lonely Planet să găsim CBT, el dă un telefon şi se lămureşte. Ne desenează pe hartă pe unde să mergem şi în câteva minute, cu toată aglomeraţia după-amiezii suntem pe strada cu CBT unde ne aşteaptă un domn. Din stradă, pe o ulicioară scurtă, intrăm în curte. Surpriza este mare. O curte interioară imensă, parţial acoperită, grădină mare cu flori, o boltă de viţă cu struguri mari copţi. Toată partea pe unde se circulă este placată cu gresie perfect curată. Corpurile de case sunt mari, aşezate pe trei laturi ale curţii. O doamnă foarte amabilă ne arată camerele perfect curate, baia cu duş, spune că ne poate spăla rufe la un preţ derizoriu. Într-o cameră separată de clădirea noastră locuieşte singură o doamnă turistă franţuzoaică, nu prea atrăgătoare. Vârsta nu ar fi o problemă, nici aspectul fizic, dar felul ei de a fi nu atrage deloc. Am vorbit puţin, apoi a pornit la plimbare prin oraş îmbrăcată cam amestecat şi cu o pălărie mare care nu prea i se potrivea. Toate sunt foarte bune şi frumoase dar eu nu am nicio secundă de pierdut, trebuie să etanşez capacul ambreiajului, aici este locul perfect pentru asta. Totul trebuie terminat astăzi, oricât de târziu, pentru ca siliconul să se întărească până mâine. Treaba se poate complica pentru că, mai mult ca sigur, când voi monta capacul va fi întuneric şi locul în care lucrez nu este luminat. Explic gazdelor că am de făcut o reparaţie dar nu voi lăsa pe gresie nici cea mai mică urmă de murdărie. Protejăm cu cartoane de ambalaj peste care pun folia mea mare de plastic şi încep să demontez. Scot antigelul, scot uleiul din motor, demontez capacul, pun silicon peste garnitura ruptă şi, pe întuneric, la lanterna lui Dragoş montez capacul la loc. Am avut şi noroc să cuplez din prima încercare angrenajul tijei de acţionare cu angrenajul plăcii de presiune. Număr 13 şuruburi de fixare să fiu sigur că sunt toate la locul lor, le strâng la cuplul mâinii mele drepte, într-o ordine anume şi „opresc cronometrul”! Am reuşit. Mâine vedem Pamirul. Toate sculele şi piesele rămân peste noapte în curte, ferite puţin de o eventuală ploaie. Gazda noastră a pus jos salteluţele groase, viu colorate, şi aşternuturi pufoase. Trip 293km.
