Mă trezesc dis de dimineaţă, chiar în cântat de cocoşi, ies la motocicletă şi încep să lucrez. Pun la loc toate piesele demontate, umplu cu antigel, cu ulei, şi aştept să înceapă lumea să mai umble ca să pot să pornesc motorul. În paralel cu mine Theo a schimbat şi el uleiul la motorul lui. Am scăpat acum de cinci bidoane cu ulei cărate în cutii. Mai avem doar un singur litru păstrat din cel vechi. Strâng toate sculele, folia, cartoanele, sub ele gresia este imaculată. Pornesc motorul, totul pare perfect.
Între timp gazdele noastre au pregătit micul dejun, afară pe o terasă foarte mare. Pe jos sunt covoare groase, curate iar tavanul este placat cu o lucrare complicată de lemn lustruit ca o mobilă. Pe masa scundă la care stăm turceşte avem ochiuri, legume, unt, brânză, gem, miere, ceai cafea. Doamna şi fetele ei lucrează ceva la o maşină de cusut nefiresc de mică pusă direct pe jos.
Pe la ora 10 părăsim acest loc extrem de primitor, cu destinaţia Sary-Tash aproape de graniţa cu Tajikitan. Osh este un oraş vechi de 3000 de ani, mai vechi decât Roma. Este supranumit „Capitala Sudului”. Deşi se află pe un loc perfect plan, înconjurat de coline sterpe, este la o altitudine de 1000 de metri. De oriunde ai privi din oraş se vede profilată pe cer stânca muntelui sacru Sulayman-Too, un fel de simbol şi loc de atracţie pentru toţi musulmanii din Asia Centrală. Este pe lista patrimoniului mondial UNESCO şi se spune că însuşi profetul Mahomed s-a rugat aici.
O scară abruptă cu trepte de beton urcă până în vârful înalt de 100 de metri al stâncii unde este săpată o moscheie.
Urcăm şi noi deşi este foarte cald şi suntem îmbrăcaţi cu pantalonii groşi de motociclism. Oameni de toate vârstele urcă agale, se răcoresc la un furtun pe care curge apă limpede şi apoi se risipesc pe vârful muntelui.
De pe platforma de sus se vede totul ca în palmă, până departe în zare. Se disting perfect bulevardele drepte mărginite de blocuri gri construite în perioada sovietică. Oraşul pare a avea o viaţă normală, nimic nu te-ar face să crezi că aici, cu numai trei ani în urmă, în iunie 2010, uzbecii şi kyrgyzii s-au omorât între ei cu sutele, au ars aproape 2000 de case, maşini, magazine, au devastat tot în calea lor într-un adevărat război civil.
Etnic, deşi aparţine al Kyrgyzstanului, Osh are populaţie sensibil majoritar uzbekă. Dezastrul economic rămas în urma URSS, situarea oraşului pe graniţa cu Uzbekistan, influenţa clanurilor criminale, complicitatea guvernului, i-au impins pe oameni unii împotriva altora. Pentru noi aici este adevăratul început al drumului.
Am străbătut 9000 de kilometri, ca într-un marş de apropiere către o imaginară tabără de bază, pentru ca abia de aici încolo să pornim în descoperirea kilometru cu kilometru a misteriosului Pamir Highway.
El porneşte de aici, din Osh, se îndreaptă spre China, traversează crestele veşnic acoperite de zăpadă ale Pamirului, coboară înspre Afganistan, se strecoară pe sub Hindu-Kush, se întoarce către Pamir şi se încheie după 1200 de kilometri la Dushanbe, capitala Tajikistanului. Parcurge ţinuturile metaforic numite „Acoperişul Lumii”! Un singur drum internaţional în lume, şi acesta la foarte mică distanţă de aici, Karakorum Highway, urcă la o înălţime cu doar 38 de metri mai mare, în Himalaya, în Kunjerab Pass între China şi Pakistan. Urmează milenara rută, folosită şi de Marco Polo, a legendarului „Drum al Mătăsii” care lega vestul Europei de China. Muntele acesta de pe care privim acum, urcat de însuşi profetul Mahomed, ar putea să fie o binecuvântare şi o pregătire sufletească pentru cele mai mari înălţimi pe care le vom fi atins vreodată în viaţa noastră de călători pe două roţi. Ieşim din Osh pe acelaşi drum pe care am intrat după care ne orientăm spre sud. Valea Fergana este încă fierbinte pe câteva zeci bune de kilometri, apoi, odată cu ivirea primelor văi ale Pamirului, pe măsură ce urcăm pe râul Taldyk, se mai răcoreşte puţin. Masa de prânz o luăm ca de obicei pe marginea drumului, la un popas pe care nu ştiu cum să-l numesc. Nu e nici „cafe” nici „gostiniţa” nici „gotel”, este un container mare de metal ruginit, din acelea care se cară pe vapoare, transformat în bucătărie. Câteva divane aliniate afară la umbra unei liziere de pomişori. Totul pe o poiană verde ceva mai jos decât nivelul asfaltului. „Afacerea” e administrată de o femeie foarte liniştită şi modest îmbrăcată, împreună cu fiica ei, o copilă de vreo 12 ani. Pe marginea drumului, pe sensul spre Osh alte două femei de la ţară însoţesc un bărbat foarte bătrân şi senil, total absent, într-un scaun cu roţi. Femeile fac semne maşinilor care trec dar nimeni nu opreşte. Trec apoi scaunul pe sensul opus şi fac semne maşinilor care trec în sens invers dar nici aşa nu opreşte nimeni. Într-un final i-a luat pe toţi un microbuz care mergea totuşi spre Osh…Noi socotim că nu se face să mâncăm aici şi cerem doar ceai, dar întrebăm, de curiozitate ce ar fi de mâncare. Femeia ne spune că are carne de vită prăjită în tigaie, orez, legume, pâine. Vreau să văd cu ochii mei carnea. Mă duce în container pe o deschizătură tăiată în tablă pe post de intrare şi o uşă de lemn atârnând semideschisă. Înăuntru întuneric bine. Femeia se duce către un dulap vechi şi murdar din scânduri, deschide o uşă mică şi scoate de acolo o găleată de tablă galvanizată, acoperită cu un şervet, plină pe jumătate cu ceva. O aduce mai la lumină şi îmi arată: asta e carnea de vită. Acolo se vedea un amestec de ceva alb şi negru care părea carne tăiată în bucăţi mici conservate în untură. Sistemul nu este prea arătos dar este, ca şi conservant, mai sigur decât orice frigider. Miros şi nu mi se pare nimic suspect. Pare bună. Spun băieţilor că eu am încredere şi comandăm trei porţii. Femeia le pune imediat la tigaie şi ni le aduce la masă. Sunt foarte gustoase, mai bem un ceai, luăm apă minerală, plătim şi plecăm. Ne aducem aminte de Kazakhstan unde credeam că o să murim pe drum dar uite că am mai mers de acolo încă 4000 de kilometri şi tot trăim.
Aici carnea clar nu a fost alterată, rămâne doar să fi fost de vită! Drumul urcă întâi în pasul Chyrchyk la 2408 metri de unde vedem primele desfăşurări de creste ale Pamirului. Culorile se schimbă mereu, de la mai multe nuanţe de verde la nuanţe de roşu-portocaliu, de gri, de galben, de maro sub un cer albastru cu nori albi.
Pe aproape 100 de kilometri de aici încolo, pe valea râului Gulcha, urcăm printre versanţi de peste 4000 de metri până în pasul Taldyk la 3615 metri.
Ultimii kilometri de urcare sunt în serpentine foarte strânse cu înclinaţie foarte mare. Puţinele maşini pe vare le întâlnim coboară foarte încet şi prudent lăsând în urmă un miros specific de ferodou încins.
Din păcate s-a făcut târziu, lumina a scăzut mult, suntem în umbră şi este frig. Nu rămânem prea mult şi după o scurtă coborâre, mult mai puţin accentuată decât urcarea ajungem în platoul întins în care, la o altitudine de 3170 de metri se află micul orăşel cu numai 2500 de suflete, Sary-Tash.
Nu ne facem probleme unde o să înoptăm pentru că pe aici este loc de popas pentru absolut toţi călătorii din Pamir. Avem de ales între câteva „guest house” ale căror panouri sunt agăţate la vedere şi decidem să mergem, după primul colţ la, bineînţeles, „Sary-Tash Guest House”. Prin curte nu era nimeni în afară de un copil de 5-6 ani, plin de muci, vesel, cu o faţă rotundă, asiatică, de ştrengar desăvârşit obişnuit cu oameni străini. Cum ne-a văzut la poartă a venit, a început să pună mâinile pe motociclete să tragă de una, de alta ca şi cum noi nici n-am fi fost pe acolo. Theo l-a urcat pe şa, câţiva metri din drum până în curte, făcându-l foarte fericit. Doamna mai în vârstă care ne-a primit, probabil bunica băiatului, a fost foarte amabilă şi ne-a invitat să vedem casa în care urma să dormim, separată de casa familiei. Cum am intrat am dat cu ochii de o doamnă în jur de 40 de ani, blondă, arsă bine de soare, îmbrăcată mai gros, aşezată pe un fotoliu foarte comod, lucrând la un lap-top în timp ce mânca la o masă scundă. Am presupus că este şi ea ca şi noi, am salutat în engleză, ne-a răspuns la fel şi am trecut în camerele de alături. Ne-a plăcut şi am hotărât să rămânem acolo, mai ales că aveam şi cu cine să schimbăm o vorbă despre locurile alea. Gazda ne-a adus imediat ceai. Am intrat în vorbă cu Marika, o olandeză frumoasă care călătorea singură cu bicicleta şi făcea fotografii minunate. Spunea că singurul motiv pentru care preferă să călătorească pe bicicletă este că merge încet şi se poate opri oriunde şi oricând să fotografieze. Plecase din Olanda prin aprilie, acum eram la sfârşitul lui august şi urma să ajungă anul viitor în Australia. Stătea de câteva zile acolo în Sary-Tash pentru că nu se simţise prea bine, avea probleme cu stomacul şi era şi puţin răcită. Trecuse prin Tajikistan pe unde, ne-a atras atenţia, toţi călătorii pe care îi întâlnise avuseseră probleme cu hrana sau cu apa. Când s-a întunecat bine gazda ne-a adus nouă să mâncăm iar Marika s-a retras în camera ei. După masă am ieşit puţin afară. Cerul era plin de stele, aerul uscat mirosea a zăpadă şi era frig. Trip 192km.
