Astăzi părăsim Kyrgyzstanul, aşezat ca un Gulliver uriaş, cu un picior în Tian-Shan şi cu altul în Pamir. Mergând spre sud vom ajunge la graniţă, fix în pasul Kyzyl-Art, în mai puţin de 50 de kilometri. Marika, deşi tot nu se simte bine, trebuie să pornească şi ea spre est, spre China, urmând una din ramurile principale ale „Drumului Mătăsii”,cale de aproape 80 de kilometri, prin graniţa din pasul Irkeshtam înalt de 3000 de metri. Ar mai fi rămas o zi dar, fiind aproape septembrie, se teme să nu o prindă zăpada în munţii înalţi. Nu-mi este prea clar pe unde îşi va petrece iarna, se pare că vrea să ajungă prin zona Indiei. După un mic dejun doar pentru noi, pregătit şi servit foarte frumos de gazdă, ne răspândim fiecare la ale lui. Copilul plin de muci nu mai era, poate că doarme sau a plecat deja la grădiniţă. În scurt timp motocicletele sunt pregătite, bicicleta este pregătită, vremea este perfectă, nu mai avem decât să ne luăm la revedere, să ne urăm drum bun şi să plecăm.
Ieşim repede din Sary-Tash pe drumul asfaltat. În faţa noastră, puţin în dreapta, se ridică vârfuri masive acoperite de zăpadă.
Undeva între ele trebuie să fie şi „Lenin”înalt de peste 7000 de metri. Mai mult ca sigur că este în zona de nori pentru că cineva ne-a spus ieri că se vede perfect din oraş. Platoul se termină şi în faţă se deschide o vale foarte largă, aşa cum nu am mai văzut niciodată. Câţiva iaci pasc iarba pitică de pe margine.
Albia văii, acum aproape seacă, are spre un kilometru lăţime. Un fir de apă se strecoară şerpuit la vale. Aş fi tare curios să văd albia asta plină. Mai mult ca sigur că se umple, probabil primăvara, pentru că se vede muşcat serios din drumul supraînălţat. Într-un loc drumul este chiar străpuns complet şi luat de apă pe câteva zeci de metri.
Ca să poţi merge mai departe traversezi un pârâu, adânc acum de numai câţiva centimetri, care vine dinspre versanţii laterali.
Este incredibil ce forţă poate să dezvolte acest pârâu minuscul atunci când debitul de apă creşte. Fără să ne dăm seama unde anume, asfaltul se termină şi mergem pe macadam, uneori chiar pământ bătut, tare ca piatra.
La punctul de frontieră kyrghyz, câţiva kilometri buni mai jos de graniţa geografică, lucrurile merg foarte repede.
De aici drumul începe să urce vizibil, în curbe largi fără serpentine. Aproape de pas mergem numai pe un pământ roşu, neted şi foarte dur. Din loc în loc se văd urme adânci de roţi de maşină.
Nu vreau să mă gândesc ce ar însemna să te plouă pe aici. Pasul Kyzyl-Art, la o altitudine de 4336 de metri, este marcat de statuia impunătoare unui muflon.
Dincolo de această statuie începe Tajikistanul. Oprim chiar la baza monumentului şi celebrăm cu strângeri de mâini. Suntem cu o mie de metri mai sus decât în oricare din pasurile, oricum înalte, de până acum.
Se simte puţin la respiraţie aerul rarefiat, mai ales dacă urci pe pantă să faci o poză, aşa cum am făcut eu. Ne fotografiem în toate combimaţiile, dăm Kyrgyzstanului un „smiling face” în semn de respect şi recunoştinţă şi pornim în jos, în coborâre uşoară, pe drumul de pământ roşu.
În aprox. 3 kilometri dăm de punctul de frontieră tadjic. „Birourile” sunt în două containere, unul de lemn, unul de metal, vechi, jupuite, cârpite, ca vai de ele. Un soldat în papuci ne invită să facem formalităţile în containerul de metal. A intrat primul Dragoş, apoi Theo. Când a iesit, Theo mi-a spus că tipul dinăuntru este foarte simpatic, a îngânat mereu o melodie inventată pe loc în care repeta mereu Dragoş, haroş, Dragoş haroş, apoi Theo haraşo, Theo haraşo…Când am intrat eu s-a uitat lung la mine şi a zis cu prefăcută uimire: Santa Klaus! Era într-adevăr foarte simpatic, vorbea puţin engleză, era doar în cămaşă miltară şi pantaloni. Nu avea nici computer, nici cameră de luat vederi, copia într-un caiet liniat de ei ce scria în paşaport. Într-un colţ încălzea biroul o sobă rotundă de fontă cu un burlan strâmb şi ruginit care ieşea prin acoperiş iar pe un pat, printre pături roase de vreme zăcea un Kalaşnikov. Când a văzut asemănarea de nume a întrebat mirat dacă e chiar aşa. Eu i-am spus că da, e chiar aşa iar el, ridicând din sprâncene, a spus „haraşo, haraşo”! Cât timp a copiat din paşaport a fredonat „Valeri Santa Klaus, Valeri Santa Klaus, apoi ne-a urat bun venit în Tajikistan. Odată închise „formalităţile de frontieră” am pornit din nou în coborâre uşoară pe drumul de pământ, lăsând în vamă două camioane încărcate la maximum cu scânduri, acoperite cu prelate. Puţin mai jos am întâlnit oprit alt camion albastru, vechi, supraîncărcat şi el. De sub motor se întindea o pată mare de lichid iar un om, urcat pe bara din faţă turna apă în radiator cu găleata. Din stânga şi din dreapta încep să se deschidă văi incredibil de largi limitate de creste înzăpezite.
E altceva decât ce am văzut până acum. Vedem cu ochii noştri şi nu ne vine să credem, culorile nebune ale Pamirului. Verdele aproape că lipseşte. Versanţii complet sterpi sunt roşiatici, maronii, gri, albăstrui, negri totul sub un fantastic cer albastru cu nori albi. Acolo unde străluceşte un fir de apă este gri din cauza aluviunilor.
Urme adânci de torenţi taie feţele muchiilor de piartă. Este aproape selenar. Drumul coboară lin în firul unei văi uriaşe apoi începe să urce din nou.
Aproape fără să ne dăm seama trecem de pasul Uybulok, la 4232 metri, de unde începe să se distingă oglinde albastră a lacului Karakul (Lacul Negru), cunoscut şi ca „Lacul Victoria al Asiei Centrale” China, de care de cum am trecut în Tajikistan ne desparte un gard de sârmă ghimpată perfect întreţinut, este la numai câteva zeci de metri în stânga noastră.
Pe la ora patru a dupăamiezii ajungem în satul omonim Karakul, aşezat chiar pe malul lacului la o altitudine de 3900 de metri. Lacul, cu un diametru de 52 de kilometri şi o adâncime de maxim 230 de metri este inclus în parcul naţional „Badakshan” ca un paradis al multor specii de păsări . Suntem la cea mai mică înălţime de când am traversat pasul Kyzyl-Art şi de aici vom urca din nou, spre Ak-Baytal! Văzut din drum satul arată neobişnuit pentru noi, mai mult o pădure de stâlpi de lumină care se ridică mult deasupre caselor de pământ cu acoperişul plat. Toate casele au formă dreptunghiulară sau pătrată şi cele mai multe sunt închise de ziduri solide, tot de pământ.
Pe câteva este scris mare „Homestay”. Aşezaţi pe marginea drumului, eu şi Theo golim o conservă de peşte care nu mi-a căzut prea bine. Nici nu aş mai merge mai departe, aş rămâne aici peste noapte. S-ar putea să ajungem târziu în Ak-Baytal şi să nu mai avem lumină bună pentru fotografii. În caietul de kilometri scrie că aici este final de etapă şi, in plus, avem un avans de trei zile. Nu aş vrea să mă grăbesc tocmai aici unde Pamir Highway trece pe la cele mai mari înălţimi. Dacă trecem astăzi şi Ak-Baytal, cel mai înalt din tot drumul nostru, mai rămân două pasuri peste 4000 de metri. Din punctul meu de vedere nu e niciun motiv de grabă. Theo şi Dragoş insistă să continuăm până la Murgab, adică încă 140 de kilometri, pe care i-am face cam în trei ore. Suntem iar ca la Toktogul, nu ne mai înţelegem. Ştiu bine că Dragoş nu are timp dar, a doua oară eu nu voi mai veni aici. Pe de altă parte, Dragoş a pierdut cu noi o zi să meargă după baterie, zi pe care trebuie să i-o compensăm, deşi noi l-am aşteptat trei zile la Ala-Archa! Toate calculele astea nu duc la nicio concluzie iar timpul trece şi lumina scade. Caut un motiv să merg totuşi mai departe, să nu ne certăm, dacă nu acum mai târziu. De dimineaţă când am plecat din Sary-Tash vârfurile munţilor erau în nori iar vizibilitatea deşi bună nu era perfectă. Acum avem un cer de cristal şi vedem până la infinit. Dacă mâine dimineaţă nu va mai fi senin? Mai bine profităm acum de vremea bună. Dacă ajungem în Ak-Baytal până în ora 18 este perfect. Dacă nu, continuăm până la Murghab şi eu mă voi întoarce de acolo, inapoi în pas, pe vreme şi pe lumină bună. Pornim dar după un kilometru o barieră stâlcită, cu nişte cârpe roşii înfăşurte pe nişte sârme ne blochează drumul. Oprim. Post de control într-un vagon de metal. Soldatul în pantaloni şi cămaşă, lejer, ne face semn amabil să intrăm. Prin paturile dezordonate Kalaşnikoave aruncate la vedere. Prezentăm paşapoartele, suntem înregistraţi, întrebăm dacă „problem” pe drum. Băieţii ne zâmbesc şi ne asigură că totul este safe. Bariera este dată într-o parte şi pornim din nou.
După mai puţin de 500 de metri oprim să vorbim cu un grup mare de biciclişti care vin din faţă. Grupul este multinaţional, cehi, polonezi, nemţi, elveţieni. Sunt îmbrăcaţi bine pentru că soarele, la 4000 de metri, cam are dinţi.
Ne spun că drumul este bun iar sus în pas a fost superb. Pornim şi noi lăsând în urmă lacul şi câţiva afluenţi cu apă limpede, lucru rar pe aici. Valea se mai îngustează şi ne apropiem tot mai mult de vârfuri acoperite de zăpezi veşnice. Apoi valea se lărgeşte din nou iar drumul incepe să urce lung, tăind de-a curmezişul un versant gălbui-roşcat şi anunţând apropierea pasului Ak-Baytal.
Jos în vale, în dreapta noastră sclipeşte firul unui râu, probabil Kyzyl.
Vârfurile din apropiere au spre 6000 de metri iar noi părem că suntem la aceeaşi înălţime cu ele. Un panou cam în paragină anunţă: Pereval „AK-BAITAL” vâsota 4655m (Pasul „AK-Baytal” altitudine 4655m).
