Theo şi Dragoş sunt în faţa mea ascunşi de curba drumului. Trec de panou nerăbdător să ajung mai repede sus. Apoi mă gândesc că s-ar putea ca acolo să nu mai fie alt panou, cum nu a fost nici în Kyzyl-Art. Acolo era totuşi muflonul, aici dacă nu este nimic, cum facem pozele să se vadă şi să rămână moştenire urmaşilor că am trecut pe-aici!? După vreo 150 de metri întorc cu greu pe drumul îngust şi cobor la panou. Întorc iar şi opresc.
Aş fi vrut să fie şi Theo şi Dragoş dar nu am de unde să-i mai iau. Scot trepiedul şi mă fotografiez cu panoul, singur în inima Pamirului, acolo unde Pamir Highway urcă cel mai sus. Cred că pentru poza asta am făcut tot drumul până aici şi înapoi şi cred că a meritat din plin. Cred că viaţa mea de motociclist se va împărţi de acum în două: înainte de acest panou şi după el. În câteva minute ajung în pas unde Theo şi Dragoş aşteaptă. Am făcut din Karakul mai puţin de două ore deşi drumul nu a fost chiar aşa de bun. Niciun semn distinctiv nu spune că te afli în al doilea cel mai înalt punct din lume prin care trece un drum internaţional. Lumina cade din spate, clară, limpede, într-un unghi perfect. Ne strângem mâinile şi ne felicităm reciproc pentru reuşita noastră. Îmi strâng în braţe fiul iar el îmi spune „mulţumesc”. Am ajuns împreună într-un loc în care nu m-aş fi gândit niciodată.
Până şi acum mi se pare că nu e adevărat. Puţine drumuri, chiar şi locale, în lumea toată, urcă mai sus ca aici. Nu am ajuns în Himalaya dar Nanga-Parbat este la mai puţin de 400 de kilometri iar K2 chiar mai aproape. O zi de mers. Dacă zbori, o jumătate de oră! Zgomot de motoare venind dinspre Murghab ne iau prin surprindere. Două motociclete urcă greu panta lungă de pământ roşu. Când ajung lângă noi opresc şi coboară de pe ele doi bărbaţi foarte tineri, blonzi cu ochi albaştri, atletici, tunşi foate scurt, plini de praf. Strângerea lor de mână este ca un cleşte. Cel mai înalt, Feodor, este poliţist de circulaţie în Sankt Petersburg, fratele lui, cel scund, este în trupele speciale ruse. Feodor vorbeşte puţin engleză, fratele lui doar rusă. Glumim puţin pe seama meseriilor lor dar ne asigură că nu sunt în timpul serviciului. Se plâng de motociclete că din cauza altitudinii nu prea „trag” motoarele. Povestim imediat ce e cu noi, de unde venim, încotro ne ducem, ei ne spun de drumul lor.
Când aud că vrem să mergem către Dushanbe via Tavildara, Feodor începe să vorbească şi să gesticuleze că prin pasul Khaburabot (3252m) este infernal, mortal, drumul foarte îngust, accidentat, te aruncă în hăuri verticale de sute de metri, camioane vin spre tine fără să te ferească. Unde mai pui că un pod este rupt şi trebuie să treci prin apă mare, poate ne mai gândim şi alegem altă variantă. Dacă ar fi să se întoarcă, ei nu ar mai merge pe acolo. Nu ştiu ce să cred, băieţii ăştia sunt nişte duri, dacă i-a speriat aşa de tare drumul aşa o fi. Mai avem însă mult până acolo, să ne vedem noi la Kalaikhum şi apoi mai vorbim. Facem fotografii, tragem bine în piept aerul pur de Ak-Baytal şi ne despărţim.
Am grijă când dau mâna cu ei să-mi cuprindă toată palma nu numai degetele să mă doară. Pun în cutie un pietroi pe care o să-l duc acasă, o să scriu pe el „Ak-Baytal, Pamir” şi o să-l pun lângă o duzină aduse de pe Peleaga de câte ori am fost acolo iarna; cândva o să le zidesc pe toate în temelia casei. Coborârea începe cu un pământ cărămiziu apoi asfalt. După 2-3 kilometri dăm de panoul care anunţă pasul din sens opus. Aici Theo opreşte să lipească şi el un stiker cu „Two Ride Pamir” printre altele, nu foarte multe. Găseşte un spaţiu chiar lângă stikerul echipei „Su-Shi” adică Ionuţ şi Ana, prietenii noştri din Bucureşti, care au trecut pe aici, tot cu motociclete, cu o lună în urmă.
Următorii aproape 80 de kilometri până la Murghab îi facem pe o lumină incredibil de clară care lasă umbre adânci în cutele rotunjite ale versanţilor.
Ceva mai mult decât în partea cealaltă predomină cărămiziul.
Pentru culorile şi pentru lumina astea nu-mi pare acum rău că nu am rămas în Karakul.
e o bucată de drum drept cât vezi cu ochii şi pustiu se apropie din faţa noastră o maşină 4WD care lasă în urmă un praf ca un abur. Ne face semn cu farurile şi cu mâna scoasă pe geam să oprim. Oprim în dreptul lor eu şi Theo, Dragoş ceva mai în faţă.
Bărbatul din dreapta, un om simplu, vorbeşte ceva în ruseşte, cam agitat, şi arată mereu cu degetul spre motocicleta lui Theo. Nu ştim ce spune. Ne uităm neajutoraţi unii la alţii. El insistă încercând să fie şi mai explicit, arătând continuu spre „Dakar”. În spatele lor, printre pături şi haine, multe piese de maşină. Tot nu înţelegem. Şoferul se uită şi el când la noi când în lungul drumului, semn că se grăbesc. Ne dăm seama că vor să afle ceva de la noi, vrem să-i ajutăm dar nu putem. Nu ştiu ce spune omul şi îmi dau seama că e vorba de ceva albastru, culoarea albastră, ca „Dakarul”. O maşină albastră, mare, în urmă…Îmi vine în minte camionul albastru, supraîncărcat, oprit în drum, în care turna şoferul apă cu găleata. Spun atunci, maşina, balşoi (mare), problem,radiator, voda(apă), daroga(drum), remont(reparaţie)…Da, da, da, spun ei luminându-se la faţă că i-am înţeles, şi arătând spre piesele din spate. Le spun că da,da, esti maşina, pereval Kyzyl-Art. Pereval Kyzyl-Art Kzrgzystan sau Tajikistan, mă întreabă. Tajikistan, piat(5) kilometer. Ne mulţumesc şi pornesc înainte. Ceasul arată spre ora 20.
Mi-i imaginez gonind tăcuţi prin beznă în pustiul Pamirului, pe un drum prost, ajungând în puterea nopţii la camionul stricat la 4000 de metri înălţome la aproape 200 de kilometri de aici, reparând pe întuneric şi frig un hârb care abia se mai ţine. Şi asta în cel mai bun caz. Dacă nu-l pot repara treaba se complică rău de tot. Am văzut peste tot camioane vechi ruseşti stricate pe marginea drumului. Oameni obosiţi, murdari de nu li se vedea decât albul ochilor, cu scule primitive, răngi, baroase, băgaţi pe sub ele, sprijinite pe cricuri instabile puse pe pietre sau pe scânduri crăpate care oricând puteau să cedeze. Nu lucrează cu mănuşi, cu ochelari de protecţie, mâinile le sunt negre ca smoala şi degetele lovite. Dacă se rănesc uşor şi le curge sânge se înfăşoară cu cârpe unsuroase. Dacă li se face foame mănâncă aşa murdari sau se clătesc cu puţină benzină. Este o minune că pot să menţină în funcţiune maşinile astea vechi de zeci de ani, pe asemenea drumuri, şi să-şi facă treba cu ele. Viaţa lor este totuşi foarte, foarte grea. În Murghab Ajungem pe înserat. Home-stay-ul este înspre partea din care venim, vizibil chiar la marginea drumului. Pe aici trec toţi călătorii din Pamir. Clădirea lungă cu un etaj, vopsită alb, curată, seamănă cu un bloc modificat. Un domn de la poartă ne face semn să intrăm imediat ce ne vede. În curte sunt aliniate vreo 10 motociclete off-road murdare, cele mai multe cu numere elveţiene. Mai toate sunt închiriate din Bishkek. Asta trebuie să fie echipa lui Peter dar Ducati-ul roşu cu carenele ciuruite nu se vede. Prin curte ceva lume, feţe europene blonde care ne privesc interesaţi. Parcăm şi noi vis-a-vis, salutăm cam pe toţi odată cu mâna ridicată şi intrăm în hotel.
Zeci de perechi de încălţăminte de toate felurile, de la sandale uşoare la bocanci şi cizme grele de motociclism zac împrăştiate în holul mic dinaintea receptiei. Lăsăm şi noi încălţările noastre şi intrăm. În holul mare oamenii stau tolăniţi pe fotolii, pe o canapea, în jurul unei măsuţe, alţii umblă pe un coridor lung dintr-o cameră în alta, la bucătărie, la baie, la restaurant. Sunt destul de mulţi. În spatele biroului de recepţie două domnişoare asiatice foarte tinere şi drăguţe văd că suntem nou sosiţi şi ne întreabă râzând, în engleză, ce dorim. O cameră ieftină. Au locuri cu 15 dolari patul sau cu 10 dolari pe saltea jos. Eu întreb dacă nu se poate şi fără saltea, direct jos pe covor cu 5 dolari. Ele râd de gluma mea şi spun că din păcate nu. Cred că cea mai înaltă a şi pus ochii pe Theo, doar aşa, platonic. Nu prea ştiu ele pe unde vine Romania dar dacă e în Europa e bine. Plătim şi ducem bagajele într-o cameră cu trei saltele pe jos. Ieşim apoi să „socializăm”cu lumea, mai ales cu motocicliştii. Sunt şi olandezi şi nemţi, cehi, polnezi. Aflăm că este oarecum echipa lui Peter, adică unii sunt alţii nu prea, ştiu de el, au mers un timp împreună pe Pamir Highway în sens contrar nouă, dar din Khorog el nu a mai mers cu ei pe drumul din Coridorul Vakhan, în cea mai mare parte neasfaltat sau cu asfalt prost, pentru că ar fi avut ceva probleme cu motocicleta. Ar fi urmat M41 geografic, pe valea râului Gunt, pasul Koy-Tezek(4272m) să se întoarcă la Osh şi de acolo prin Kazakhstan şi Rusia înapoi în Europa. Dacă este aşa ar fi trebuit să ne întâlnim cu el azi sau ieri. Nu ne-m întâlnit şi presupunem că s-a oprit pe la lacul Bulunkul unde am auzit că este foarte frumos. Revenim in hotel să mâncăm. In sala mare de mese nu prea mai este lume dar în nişte camere mai mici, cu uşile deschise, multă lume aşezată turceşte în jurul meselor scunde, în costume „travelers” unii cu pălării verzi cu boruri mari, într-un fum discret cu aromă de tutun de pipă, creează o atmosferă de expediţie exotică. Comandăm un fel de tochitură din carne de vită, salată de roşii, ceai, pâine. În timp ce mâncăm, pe tejgheaua barului se taie un pepene imens cu un miez roşu zaharisit. Nu rezist şi întreb dacă pot să cumpăr şi eu o felie. Foarte drăguţă, domnişoara care fusese la recepţie îmi oferă gratis o farfurie plină cu vârf, numai miez. Rahmat şi mergem la culcare, prima noapte sub cerul plin de stele al Tajikistanului. Trip 241Km.
