Dimineaţa de sâmbătă 31 august începe neaşteptat de bine. Nu mai am aproape nimic, nu mai mi-e frig, am poftă de mâncare. Iau totuşi medicamente împotriva infecţiei digestive. Vremea este senină şi caldă. Asta complică situaţia pentru că îmbie la mers iar eu mi-am propus să stau. Francezii au plecat deja, olandezii şi elveţienii se mai învârtesc prin curtea mare plină de praf. După masa de dimineaţă discutăm ce e de făcut. Eu şi Theo rămânem categoric pe loc, aşa am decis eu pentru amândoi. Unul din motive este că totuşi am nevoie de o pauză, al doilea este că mergem prea repede. Dragoş vrea să plece. Consider că este mai bine să ne despărţim acum. Nu este vorba de ambiţie, pur şi simplu avem programe şi scopuri diferite. De câteva ori, inclusiv ultimele două zile, ne-am grăbit inutil din punctul meu de vedere dar perfect justificat pentru Dragoş. Aşa sunt eu, am nevoie de timp să-mi imprim în memorie şi în spaţiul meu sensibil, cognitiv, lumea. Mergând mai repede fac mai puţine fotografii şi sunt mai puţin atent la locurile prin care trec. În afară de grabă nu am nimic să-i reproşez. Cred că şi el înţelege asta. Suntem împreună de 11 zile, am parcurs 2400 de kilometri, ne-am înţeles perfect, am format o echipă sigură. Mersul într-o echipă mai mare are avantajele şi dezavantajele lui. Avantajul este că echipa mai mare dă siguranţă mai mare pentru fiecare. Dezavantajul este atunci când interesele nu coincid perfect şi apare cearta. Eu nu vreau să ajungem acolo, nu are niciun sens, ar fi păcat. Aşadar, Dragoş pleacă iar noi rămânem. Ne luăm la revedere, ne strângem mâinile şi îi urăm drum bun. Ne vedem la Bucureşti în octombrie! Prin curtea cam goală arsă de soare elveţienii fac plajă, olandezii pleacă la plimbare pe jos, noi mai dăm ocol motocicletelor, atenţi pe la şuruburi, pe la cabluri, pe la bagaje…
Gorno Badakhshan Autonomus Oblast, pe scurt GBAO, ocupă 45% din suprafaţa totală a Tajikistanului dar ca populaţie numai 3 procente din aproape 8 milioane de locuitori. Pentru noi GBAO se rezumă la drumul pe valea râului Panj, pe Wakhan Corridor.
Această limbă de pământ arid este o creaţie din secolul 19 a marilor imperii rus şi britanic. Pentru a nu avea o graniţă comună cu potenţial de conflicte armate, cele două imperii au hotărât să lase între ele o fâşie îngustă, între 16 şi 64 de kilometri, şi lungă de 220 kilometri populată de 12.000 de afgani. Tadjicii de aici spun că aceşti afgani sunt fraţii lor, au aceeaşi limbă cu ei, aceleaşi obiceiuri, aceeaşi credinţă şi nu sunt periculoşi pentru europeni. De fapt, partea de nord a Afganistanului, care se învecinează cu Gorno Badakhshan-ul tadjic, se numeşte tot Badakhshan iar oamenii seamănă perfect între ei. Puţin mai jos de Langar, cele două râuri care vin dinspre China, râul Pamir şi râul Wakhan se unesc şi devin râul Ab-y-Panj, sau Panj, formând în continuare graniţa cu Afganistan.
După 1200 de kilometri, undeva prin Uzbekistan, râul Panj se uneşte cu Vakhsh dinspre nord şi Konduz dinspre sud devenind Amu-Darya. După încă 2400 de kilometri spre est, Amu-Darya, sau ce mai rămâne din ea, se varsă în Marea Aral. Spre sud, la 40 de kilometri de Langar se află Pakistanul. Spre est, fix pe acelaşi meridian, la sub 300 de kilometri, se află Khunjerab Pass, pe Karakorum Highway. În urmă cu două mii de ani luptau chiar prin locurile astea legiunule romane ale lui Augustus şi falangele lui Alexandru Macedon… Incredibil cât de departe am putut să ajungem cu motocicletele noastre! Spre ora prânzului intră în curtea homme-stayului o maşină 4WD care trage după ea o maşină roşie Skoda Fabia cu număr englezesc, supraîncărcată, cu multe stikere racing lipite pe toate părţile, dominate toate de unul mare „Mongol Rally”.
O pun pe o rampă din fundul curţii şi cei cu 4WD pleacă. Maşina nu este lovită dar se pare că are alte probleme. Din ea coboară două persoane tinere, un bărbat înalt, uşor cam gras şi o femeie blondă, potrivită. Vorbesc alternativ engleză şi germană. Cum coboară încep să scoată pe toate uşile direct pe jos în praful încins, fel şi fel de lucruri punând de-o parte foarte multe scule. Femeia prepară ceva de băut pe un primus iar bărbatul deschide capota motorului şi începe să lucreze concentrat. Eu, aşezat la umbra unui perete, sunt cu un ochi pe Lonely Planet şi cu altul pe ei. Deşi sunt în ziua mea de pauză mi-ar face plăcere să lucrez la un motor dar nu pot să dau buzna peste ei nechemat. Îl văd însă pe om că se cam chinuie, când pe sub maşină, când pe lângă ea, se şterge des de transpiraţie cu mâinile murdare, o roagă pe femeie să-l ajute, ea culcată pe jos ţine ceva de pe sub motor şi decid să intervin. Tai agale curtea, şi îl întreb ce probleme are. A pornit din Anglia în „Mongol Rally” a venit perfect până la Iskashim dar ieri, pe un vârf de pantă fără vizibilitate, a dat într-un bolovan de piatră ieşit din drum şi a lovit cutia de viteze. A rupt un şurub care ţine un capac mic şi acum pierde ulei. Maşina nu mai intră în viteteza întâi decât după ce îi aplică o lovitură de ciocan în arborele de selectare a vitezelor, apoi intră normal într-a doua dar nu mai mult. Numai el ştie cum porneşte de pe loc. Pe deasupra, are şi o fisură în coloana radiatorului şi pierde lichid de răcire. A încercat să repare cu nişte băieţi acolo dar nu a dat rezultat. Pierde în continuare şi ulei din cutie şi lichid din radiator. Ar fi mulţumit dacă ar putea să o facă să meargă oricum până la Osh unde să schimbe piesele defecte. Are foarte multe scule, chiar cam prea multe, adezivi, răşini bicomponente, diverse materiale mărunte foarte utile la o reparaţie. Îl întreb dacă pot să mă uit puţin. Acceptă cu plăcere, mai ales că este bolnav, zice de o infecţie digestivă de câteva zlie, are febră, stres, nu prea se simte în stare de nimic. Îi spun că mă cheamă Vali, din Romania, el este britanic,Tim, iar soţia lui Verena este nemţoaică. Cobor în tunelul îngust de sub maşină şi mă uit la cutia de viteze. Capacul lovit, de mărimea unei cutii de chibrituri, se ţine bine într-un şurub dar al doilea şurub abia dacă prinde câteva spire. Tot motorul pare un pic deplasat în sus în urma loviturii. Coloana radiatorului are o fisură adâncă şi parcă şi o gaură. Cred că pierderile de lichide se pot stopa sau reduce mult dar faptul că nu intră în viteză nu prea văd cum s-ar rezolva. Îl ajut să dea jos radiatorul în timp ce îmi povesteşte că are în Anglia 17 motociclete dar niciuna ca ale noastre. Spune că vrea să ajungă în Mongolia şi să lase maşina acolo să facă un bine, pentru că el s-a născut în Africa de Sud, a fost băiat sărac, dar în Anglia s-a descurcat bine şi are destui bani. Nu ştiu ce să zic, poate are dreptate, pare om bun, dar este cam tânăr. În final scoatem radiatorul şi ar trebui să scoatem şi uleiul din cutia de viteze. Eu intru vreo 10 minute în garajul gazdelor să caut să improvizez o cheie imbus şi când ies îl găsesc pe Tim al nostru dormind buştean, întins pe spate în praf, în plin soare. Verena care stătea şi ea degeaba pe acolo îmi spune că e terminat, e bolnav şi că n-au dormit azi-noapte mai deloc. Lucrez mai departe singur până spre după amiază şi reuşesc să fixez într-un fel capacul.
Radiatorul l-a lipit Tim după ce s-a sculat şi a rămas totul aşa să se usuce până a doua zi. Restul după-amiezii l-am petrecut prin curte până spre seară când am aflat că olandezii au dat de necaz. Ei plecaseră să se plimbe spre ieşirea din sat, înspre Afganistan. După vreo 300 de metri, când au ajuns la apă, au urcat pe un pod mic, de care nu ştiuseră că există până nu l-au văzut. Se pare că există un Langar, vecin cu al nostru, şi în Afganistan. Au venit imediat la ei grănicerii tadjici, le-au confiscat paşapoartele şi au plecat. Au fost cu ghidul lor la postul din sat dar paşapoartele fuseseră deja trimse la superiori în alt oraş. Au dat telefoane pe la ambasade, dar fiind sâmbătă toată lumea le-a spus să revină luni.
Acum stăteau blocaţi şi speriaţi şi nu prea aveau chef de nimic. Toţi au plecat la culcare devreme, am rămas în sala de mese până aproape de miezul nopţii,la mai multe ceşti de ceai verde, eu cu Theo, elveţienii şi ghidul şi şoferul olandezilor. Elveţienii erau foarte curioşi să ştie cum este, şi mai ales cum a fost, în Romania. M-au ascultat câteva ore „cu gura căscată” nevenindu-le să creadă ce le povesteam de Romania ultimilor 40 de ani, dar probabil că am fost foarte convingător. Ghidul, care înţelegea şi el destul din ce spun, deşi destul de tânăr, dădea mereu din cap aprobator. Şi părinţii lui trecuseră prin aceleaşi timpuri. Mi-au făcut un compliment frumos pentru felul cum am vorbit nemţeşte şi a rămas că vor veni în Romania… Mă simţeam acum foarte bine, nu mai eram bolnav dar eram profund impresionat de cât de mult îi poate interesa pe aceşti „copii” un trecut de care eu nici nu vreau să-mi mai aduc aminte.
