Duminică de dimineaţă mă trezesc devreme şi mă duc direct sub maşină. Metalul lichid s-a întărit ca piatra şi capacul pare că stă foarte bine. După ce vine şi Tim care se simte mult mai bine, punem repede radiatorul şi pornim motorul. Ghinion, pierde antigel. Dăm jos din nou şi de data asta îi fac eu o lucrare, aşa cum am făcut acum câţiva ani la maşina mea, şi de atunci am mai completat de două ori câţiva mililitri. Folosesc însă foarte multă pastă de etanşare de la noi şi s-ar putea să ne mai trebuiască mai târziu, nu se ştie. Rămâne să şi-l monteze Tim singur, noi nu mai putem să aşteptăm.
Pe Vakhan, în urma relatărilor citite pe Internet despre pericolul minelor antipersonal rămase din războiul sovieto-afgan, în urma poveştii lui Wesley, in urma peripeţiilor încă neîncheiate ale olandezilor, decid să nu ne abatem de la drum, mai ales spre stânga unde este Afganistanul, nici măcar un metru.
Oricât de tentant ar fi uneori să faci câţiva paşi până la apă trebuie să ne abţinem şi să rămânem pe banda de macadam a drumului. Şi aşa nu suntem siguri că nu vom avea surprize. În primul sat după Langar, în faţa unei şcoli, multă lume îmbrăcată de sărbătoare, mulţi copii în uniforme, câţiva soldaţi, muzică, bazar cu dulciuri şi obiecte mărunte. O tânără doamnă profesoară de limba engleză ne spune că se sărbătoreşte începerea noului an şcolar, pe întâi septembrie. Întrebăm dacă putem să mergem în curtea şcolii şi suntem invitaţi cu amabilitate. Acolo multe mese, toate acoperite cu covoare, multă lume, bărbaţi, femei şi elevi.
Elevii nu par mai mari de clasa a 8-a şi poartă la gât cravate cu drapelul Tajikistanului. Oamenii au fizionomii diferite.
Dacă la bărbaţi diferenţa este mai puţin vizibilă, femeile par a fi şi afgane şi persane şi turcoaice. Am citit că pe valea râului Panj oamenii sunt foarte amestecaţi şi aproape fiecare sat are dialectul lui propriu. Numai femeile sunt îmbrăcate specific musulman, bărbaţii poartă haine normale.
Unul are un fel de tunică din material de camuflaj pe care scrie mare US ARMY! Întreb dacă pot să fac fotografii şi un om mai în vârstă îmi spune că da. Cred că am abuzat totuşi puţin umblând printre ei pentru că acelaşi om mi-a făcut semn să mă opresc. Am mai privit puţin după care am plecat spre motocicletele rămase în drum. Acolo, doi bărbaţi tineri au intrat în vorbă cu noi. Ei vorbeau ruseşte aşa că mare lucru nu am putut să ne spunem dar brusc, unul din ei ne-a întrebat dacă avem paşapoarte. L-am întrebat râzând dacă este militar şi mi-a răspuns că da. Nu prea îmi plăcea să fim luaţi la rost de oricine dar nici un era momentul să ne punem cu ei aşa că le-am arătat paşapoartele vizate. Ei s-au uitat, au răsfoit, şi au dat de înţeles că trebuie să plecăm. Am plecat nu înainte de a o ruga pe doamna profesoară să ne aducă o sticlă de apă. S-a dus în curtea ei şi a venit cu o sticlă de plastic plină cu ceva tulbure. Ne-a asigurat că este foarte bună de băut şi i-am lăsat să-şi vadă mai departe de serbarea lor. Puţin mai încolo am dat de un izvor amenajat frumos pe dreapta drumului. Apa era rece şi limpede dar totul în jurul izvorului era roşu iar şanţul îngust făcut în drum de pârâiaşul care pornea la vale era de asemenea roşu. Am gustat şi am constatat că este apă gazoasă bună la gust. Am aruncat tot ce ne dăduse profesoara si am umplut sticla aia şi încă una de-a noastră cu apă minerală. Apoi m-am certat cu Theo pentru că nu a rezistat tentaţiei de lua de la şoferul olandezilor un pacheţel de tutun pe care eu îl consideram periculos. Era o iarbă foarte măruntă, verde, împachetată într-un plic foarte mic de plastic. Şoferul spunea că se cumpără legal de la orice chioşc şi se ţin sub limbă cantităţi mici. Ştiind câte tone de droguri trec graniţa asta m-am temut ca să nu conţină urme de opiu sau altceva. Argumentul că se vinde legal nu prea m-a convins, ei ca localnici pot să fie toleraţi, tu ca stăin, dacă îţi găseşte armata un plic de-ăsta în buzunar zice că eşti un traficant periculos şi ajungi la puşcărie la un loc cu ei. Dealtfel, ghidul Oriz, un băiat de mare bun simţ a spus şi el că e mai bine să nu ia. Totuşi Theo, pe scuns, a luat. I-am cerut categoric să-l arunce şi el a refuzat. I-am spus că dacă vrea să păstreze plicul va trebui să meargă singur. Chiar când s-a hotătât să îl arunce am fost foarte atent dacă nu ne vede cineva. Mai jos nişte copii, unul despuiat complet, făceau baie într-un fel de canal îngust.
Când au auzit motoarele au sărit un gard şi au apărut în drum făcând fel şi fel de ghiduşii. În dreptul unui chioşc, unde se vindeau şi pliculeţe cu tutun, am găsit bicicletele elveţienilor rezemate de gard. Am oprit şi noi şi imediat s-a adunat lume. Toţi voiau să ştie mai ales un lucru: cât costă motocicletele. Ne-am luat încă o dată la revedere de la tinerii biciclişti şi am dat apoi la o cişmea de o poloneză foarte frumoasă, care locuia acolo în sat cu soţul ei şi pregătea o teză de doctorat în dialectele asiatice. Peisajul alpin este foarte frumos, valea când largă când îngustă, griul sumbru al munţilor este încălzit şi înveselit de nenumărate nuanţe de verde, galben auriu şi albastru. Până pe valea asta toate satele Tajikistanului au fost înconjurate de soluri stâncoase, aride. Aici, deşi mai peste tot avem aproape 3000 de metri, valea este fertilă.
Când vezi în faţa ta coroanele înalte ale plopilor ştii că urmează un sat.Casele mici de pământ, cu acoperiş plat şi antene parabolice, sunt în sus de drum şi au în jurul lor terenuri cultivate cu ceva care seamănă cu grâul.
În jos de drum, pe luncă, suprafeţele cultivate cu aceleaşi plante cu spic sunt mult mai mari. Se lucrează totuşi primitiv, cu secerea şi cu pluguri rudimentare trase de vaci.
De ambele părţi ale râului, oriunde este o suprafaţă umedă, oricât de mică, se cultivă ceva.
Uneori aceste suprafeţe de toate formele urcă dezordonat pe coastele abrupte munţilor. Partea afgană este vizibil diferită de cea tadjică.
Lunca este mult mai îngustă, satele sunt mai mici iar casele seamănă mai degrabă cu bordeie de piatră.
Rar am văzut pe acolo oameni. Şi drumul pe malul afgan este mult mai prost, în unele locuri dispărând complet şi apărând, nu se stie de unde, uneori şi câţiva kilometri mai jos. Numeroase poteci pe care nu am văzut pe nimeni urcă versanţii de piatră şi se opresc inexplicabil la înălţimi considerabile în locuri unde nu este nimic.
M-am uitat să văd prezenţă militară dincolo de apă dar in afară de o maşină ce părea a fi un Humvee, foarte departe, nu am văzut nimic. Deşi am avut la noi un binoclu nu l-am scos de teamă să nu părem suspecţi.
Spre seară, când am oprit în dreptul unei case în care ne gândeam că am putea să înoptăm a venit la noi un băiat de vreo 12 ani. A făcut un semn cu degetul spre motociclete iar noi am aprobat din cap. El s-a urcat singur, şi-a pus casca, a coborât viziera, a bârâit puţin învârtindu-şi mâinile pe coarne, s-a dat jos şi a plecat…
La Ishkashim am ajuns repede la hotelul recomandat de ghidul Oriz. O clădire sinistră care pare să fi fost cazarmă sovietică. Şefa, o femeie energică, voinică, cu nişte ochi mari migdalaţi, probabil o frumuseţe desăvârşită la viaţa ei, ne-a repartizat într-o cameră cu două paturi. Patronul, fiul ei pe care îl chema Vali, ca pe mine, când a auzit că avem acelaşi nume a dispus imediat să mi se facă un discount de 10 procente! Nu ştiu cum s-a făcut însă că nimeni nu a luat în seamă ordinul lui. Cina am luat-o mai târziu, la aceeaşi masă cu o pereche de pensionari din Franţa conduşi de un ghid din Bishkek, vorbitor de franceză. Până să ne culcăm a apărut şi Oriz cu şoferul lui care umblau după paşapoartele olandezilor şi aveau promisiunea că a doua zi le vor recupera. Afară, pe divanul de lemn, şoferul ne-a spus că a fost ani buni şofer de TIR în Rusia pe ruta Moscova-Irkutsk, adică tocmai pe mortalul M5! Acolo a strâns ceva bani şi şi-a luat un Frontera cu care, împreună cu Oriz, plimbă turişti prin Asia Centrală.
Trip120km.
