Ishkashim este cel mai sudic punct pe care călătoria noastră îl atinge, undeva între paralelele 36 şi 37 adică, pe linie dreaptă, ceva mai mult de 1000 de kilometri sud de Bucureşti. Râul Panj se răsuceşte puternic spre nord şi părăseşte Coridorul Vakhan. Cu numai un an în urmă, în iulie 2012, aici a fost împuşcat mortal în plină stradă şeful serviciilor secrete tadjice. Atentatul a declanşat în capitala districtului, Khorog, un conflict armat între guvern şi o grupare opozantă. Au murit în jur de 80 de oameni. Graniţele au fost închise şi peste 100 de turişti străini au fost evacuaţi din zonă de armată. Au fost şi români cu motociclete, printre care şi Daiana de la care eu am cumpărat foarte convenabil cutiile „Hepco”, care nu au mai putut să intre din Kyrgyzstan. Acum situaţia este calmă dar şi înainte de iulie 2012 fusese calmă. Cred că singurul pericol în zona asta, şi în general în mai toată zona Asiei Centrale, este izbucnirea neaşteptată a unor lupte între oricine şi oricine. Controlul guvernelor este relativ, armele circulă destul de uşor, motive de ceartă sunt multe, de la trafic masiv de droguri la dispute asupra resurselor economice. Bineînţeles că nu au nimic cu noi, vedem asta din simpatia cu care suntem primiţi peste tot, ei au ce au de împărţit între ei, dar poţi să pici din întâmplare într-un loc nepotrivit într-un moment nepotrivit. Sau poate vreun glonţ rătăcit. Dar dacă te gândeşti prea mult la toate astea nu mai ajungi niciodată în Pamir.
În dreptul Ishkashimului râul Panj se îngustează mult. Un pod lung de vreo 20 de metri, la mai puţin de 3 metri deasupra apei, face legătura între cele două maluri şi între cele două tări, Tajikistan şi Afganistan. Dincolo de pod se află un Ishkashim afgan. Acum podul este închis din cauza unei epidemii de holeră în Afganistan dar în mod normal se circulă pe el.
În fiecare sâmbătă trecerea este liberă pentru oricine vrea să meargă la un târg săptămânal din partea afgană. Eu nu aş fi ţinut neapărat să am o astfel de experienţă dar Theo jubilează numai la gândul că am fi putut merge, chiar şi doi kilometri dincolo de apă. În sinea mea, parcă aş zice că e mai bine că e închis… Noi alimentăm din nou de la rezervoare mari ruginite, cu cana gradată de tablă şi pornim în jos.
Peisajul nu se schimbă mai deloc. Pe dreapta apei drumul nostru şerpuind pe sub coastele abrupte ale Pamirului, pe stânga drumul afgan şerpuind pe sub coastele Hindu-Kush-ului.
Oriunde vezi în faţă plopi, indiferent de care mal, ştii că urmează un sat. Un timp am mers cam în acelaşi ritm cu un microbuz minuscul „Damas” plin de tadjici de toate vârstele, înghesuiţi, in vacanţă. Când opream noi să facem poze ne depăşeau râzând ei, când opreau să se mai destindă sau să facă ei poze îi depăşeam râzând noi. După ce ne-au depăşit i-am găsit opriţi într-un loc nu prea potrivit, în pantă mare, drumul îngust, bolovani. Ne-au făcut semn să oprim. Nu mai aveau benzină. Ne-au rugat cu cerul şi pământul să le dăm un litru până la primul sat. Aveam canistrele pline, le-am dat doi litri şi i-am întrebat dacă sigur nu au nevoie de mai mult. Au spus că satul este aproape şi au vrut să plătească dar am refuzat. Nu aş fi vrut să le ating demnitatea refuzându-le banii. Le-am spus, aşa cum am putut, că noi am tot primit pe drum dar nu am dat nimic. Mulţumirile lor cu mîinile duse la piept si privirile lor vii de oameni salvaţi de la necaz valorau mai mult decât toată benzina din Tajikistan. În jurul prânzului întâlnim grupuri mari de copii care se duc sau vin de la şcoală. Mai toţi au cravate cu drapelul Tajikistanului iar fetele au prinse în păr funde mari din dantelă albă.
Sunt foarte curaţi, cu cămăşi albe, nefiresc de curaţi pentru praful de pe drum care se ridică în urma oricărei maşini. Cu noi sunt foarte prietenoşi, în special băieţii care ne întind mâinile să batem palma din mers. Unde sunt grupuri mai mari, unii se aşează în joacă în drum în faţa noastră iar noi oprim. Ne strângem mâinile cu ei, îi lăsăm să se uite la motociclete, să atingă tot ce vor, să tragă de tot ce vor. Unii încearcă să rupă câteva cuvinte în engleză, ne spun cum îi cheamă, în ce clasă sunt, câţi ani au. Alţii, în special fete, stau mai retraşi deoparte şi privesc puţin speriaţi. Nu vin la noi iar dacă îi chemăm se dau şi mai înapoi. Niciodată nu ne-au cerut nimic. Puţinii oameni adulţi pe care îi întâlnim prin satele încinse de bătaia soarelui sau la muncă pe câmpurile galbene ne răspund la salut sau ne salută ei primii.
Dacă oprim la vreun chioşc intrăm foarte uşor în vorbă cu oricine. Drumul este puţin circulat, iar atunci când întâlnim maşini sunt de regulă unele vechi ruseşti. Sunt şi japoneze, coreene sau chinezeşti dar toate sunt marcate de starea foarte proastă a drumurilor.
Atunci când se strică le demontează în drum, indiferent de defect. Am văzut doi bărbaţi cu un 4WD cu toată puntea de spate demontată, scoasă de sub maşină, diferenţial demontat, pe marginea drumului. Altul lovea cu furie în schimbătorul de viteze, tot al unui 4WD, care nu mai vroia să intre în viteză. Pe malul afgan am văzut pe tot drumul cred că două maşini mergând şi 2-3 oprite prin sate. Una din cele care mergeau a fost o camionetă albă cu multe steaguri mici afgane puse pe la oglinzi. A mers destul de mult în acelaşi sens cu noi dar mai în urmă. Prin parbriz se vedeau în cabină mai mulţi oameni iar în spate avea ceva ce nu-mi puteam da seama ce este din cauza distanţei, dar imaginaţia mea marcată de locul în care eram a făcut din silueta aia o armă. Părea o armă automată montată pe un fel de turelă. Părea că este ghemuit şi un om lângă ea. Îmi spuneam că este imposibil ca ăia să umble cu arma aşa la vedere pe maşină dar tot nu aveam curaj să-i las să se apropie prea mult. De câte ori opream să facem poze ei veneau mai aproape iar noi plecam până să ajungă în dreptul nostru. Uneori distanţa între maluri era aşa de mică încât nu am mai oprit să fac poze de teamă să nu ne ajungă chiar acolo.
Când noi am avut în faţă nişte stânci iar distanţa până la drumul lor era destul de mare i-am lăsat să ne ajungă să văd ce au în spate. Când au trecut prin faţa noastră am văzut că aveau îngrămădiţi acolo nişte saci mari şi ceva bare care nu mi-am dat seama dacă sunt lemne sau metal. Aşa a sfârşit întâlnirea mea imaginară cu talibanii!
Oameni în satele afgane nu am văzut deloc, nici măcar unul singur. Sate, un fel de a spune sate, cătune de câteva case pătrate de pământ, fără garduri, fără geamuri la singura fereastră tăiată lângă o intrare, uneori fără uşă.
Deşi unele au antene parabolice nu ştiu dacă sunt case sau grajduri. Pământul se vedea lucrat, câteva animale, dar oameni nu. Am văzut în schimb câţiva pe nişte porţiuni de drum absolut pustii, departe de sate, mergând singuri sau trăgând după ei un măgar ca un schelet. Am văzut pe unul cu o turmă de capre coborât mult spre apă pe un mal aproape vertical, adînc de 30-40 de metri, numai bolovani de piatră, nici urmă vizibilă de iarbă verde. Şi totuşi caprele păreau că mănâncă ceva. Într-un loc unde nu mai era drum am văzut o construcţie scundă din pietre, absolut izolată, care părea a fi o cazemată cu o fereastră de tragere înspre drumul tadjic, sau poate imaginaţia mea încordată inventa din nou.
Nu am văzut acolo mai mult de 2-3 case cu acoperiş înclinat de tablă cum erau foarte multe dincoace. Toate cu acoperiş plat de pământ. Nu am văzut niciun stâlp de curent, nu ştiu ce rost aveau antenele parabolice. Partea de Tajikistan părea săracă, partea de Afganistan părea preistorică! Începea să îmi fie din ce în ce mai limpede, şi de data asta imaginaţia nu mă mai înşela, de ce nu au putut fi învinşi. Nu aveai pe cine să învingi, luptai singur, oamenii ăştia nu au nimic de pierdut în afară de munţi. Pentru viaţa lor, ei înşişi par a nu dau doi bani. Khorogul ne apare în faţă unde valea se lăţeşte foarte mult. După acoperişurile noi pare un oraş care se dezvoltă. Şoseaua cu asfalt bun face câteva curbe şi coboară direct în centru.
Nu ne dăm seama că suntem în centru şi mergem mai departe în căutarea unei bănci şi a homme-stay-ului „Pamir Lodge” de care Theo aflase de la nişte americani în Ishkashim. Ajungem foarte repede într-o periferie plină de microbuze chinezeşti maxi-taxi şi de lume. O furtună se stârneşte din senin şi ridică un nor dens de praf amestecat cu hârtii şi pungi de plastic. Câteva picături de ploaie, totul se linişteşte şi apare din nou soarele.
Întoarcem. Băncile sunt cam închise, adică într-un târziu găsim una deschisă, cu bancomat, iar „Pamir Lodge” este undeva înapoi. Urcăm un deal şi găsim porţile deschise ale homme-stay-ului. Este ceva cu totul diferit de Langar, Ishkashim sau Sary-Tash. Aici se face „industrie”. În josul unor corpuri vechi de case, în coasta abruptă a muntelui, într-o grădină mare plină de verdeaţă, omul a construit un pavilion lung de piatră cu vreo 10 de camere, cu două sau patru paturi. In camere se intră de pe o terasă lată, acoperită, pe care se pun saltele pentru cei care vor să doarmă afară. La etaj altă terasă, mai lată decât cea de jos, din care se intră în alte camere în construcţie. La capetele terasei divane pentru dormit. Podul înalt urmează să devină şi el spaţiu de cazare. Când va fi gata va avea probabil 100 de locuri de dormit. Noi cerem ceva ieftin şi primim unul dintre divanele de la etaj contra sumei de 6 dolari fiecare. Celălalt capăt era ocupat de 4-5 tineri cu rucsaci, într-o devălmăşie totală. La parter alţi tineri, unii prin camere alţii pe saltele pe terasă. În curte, câteva biciclete prăfuite şi o motocicletă de teren cu număr de Germania. Am coborât apoi pe jos înapoi în oraş de unde am cumpărat cartofi, ulei, roşii şi castraveţi pentru salată, struguri. Pe drum am glumit cu câţiva bărbaţi în faţa unui service auto de unde am vrut să cumpărăm etichete cu indicativul rutier „TJ” să le lipim pe motociclete dar nu aveau. Au promis că a doua zi iar eu le-am spus că dacă nu se ţin de promisiune să nici nu mai deshidă atelierul! Am curăţat cartofii pe o bancă şi am rugat gazda să ni-i prăjească. După vreo două ore de stat pe o plită electrică puţin mai caldă decât motoarele noastre oprite, au fost gata. Am mâncat în grădină la o masă mare, rotundă, de piatră apoi am povestit cu câţiva băieţi de prin Noua Zeelandă, Australia, Europa, Israel. Neozeelandezul, un slăbănog pipernicit sub 30 de ani, singur, ne-a povestit peripeţiile lui de călător cu autostopul prin Afganistan. Ne-am culcat târziu pe divanul nostru afară, sub un benner mare colorat pe care scria „Homestays in GBAO”. Trip 115km.
