De dimineaţă au început să plece pe rând. Întâi au pornit bicicliştii, apoi neamţul din Leipzig cu motocicleta s-a dus să facă o tură pe o vale în apropiere. Micul dejun l-am servit pe un divan din curtea veche împreună cu un american în jur de 35 de ani. Universitar prin California, îmbrăcat ca un corporatist, cu cămaşă albă impecabilă şi pantaloni largi culoare închisă, lejer în mişcări, calm, modest, echilibrat. Noi ne simţim puţin stânjeniţi de hainele noastre murdare dar ştim că ăsta e farmecul motocicliştilor de cursă lungă. El ştie foarte bine istoria Asiei Centrale, atât pe cea veche cât si pe cea nouă. La el am auzit eu pentru prima dată că râul Panj, veşnic tulbure, devine undeva mai jos legendarul Amu Daria. Călătorise mult iar acum era singur, pe jos, cu ce putea. L-am văzut plecând de la Pamir Lodge cu haina pe braţ şi trăgând după el pe drumul de beton un troler mărişor. În Khorog drumul nostru secundar se termină şi mai departe, până la Dushanbe, vom merge din nou pe M41. De aici Dragoş a mers înapoi spre Murghab şi apoi pe acelaşi drum pe care am venit împreună, o va lua spre Osh. Ajuns aici am scăpat de două griji: prima este neliniştea produsă de apropierea prea mare de Afganistan. Întâmplarea cu olandezii, felul discret în care am fost goniţi de la şcoală de un civil, foişoarele de grăniceri pe care le-am văzut spânzurate pe culmi înalte, toate îmi spun că zona este, poate nu periculoasă, dar sensibilă. Pe de-o parte Afganistanul, pe unde armele circulă ca păsările cerului, pe de altă parte teritoriul autonom, relativ autonom, Gorno Badakhshan. Un ghid tadjik declara anul trecut unui mare post european, după luptele din iulie,că nu crede că va mai vedea pe acolo picior de turist cel puţin şase luni. E drept că mai avem încă vreo 200 de kilometri până ne depărtăm de graniţă dar asta este partea care mie mi se pare cea mai expusă. A doua grijă era legată de starea drumului. Este un drum secundar, într-o zonă foarte săracă. Am citit că poate fi luat de ape, blocat de căderi de stânci, de alunecări de teren. M41, aşa cum este el, este totuşi mult mai bun şi mai circulat, dar este la 200 de kilometri mai la nord. Dacă ai probleme, de orice fel, treaba se complică rău de tot. Oamenii sunt foarte săritori, telefoanele mobile funcţionează mai peste tot dar posibilităţile concrete sunt mici sau inexistente. E drept că şi vremea ne-a ajutat foarte mult, a fost numai soare, cald, senin. Acum toate astea au rămas în urmă iar noi rulăm deja pe Pamir Highway paralel cu pista aeroportului din Khorog.
Apa devine mai largă iar înălţimile, şi de-o parte şi de alta par a fi mai mici. Satele pe partea noastră se succed ca şi ieri dar pe partea afgană nu mai apar. Nici pe hartă nu se vade că ar mai fi drum pe malul stâng dar din când în când apare totuşi ceva.
Prima întâlnire o avem cu doi tineri din Australia care merg în Mongol Rally. Ruta pe care au venit ei este interesantă pentru noi pentru că s-ar putea să avem nevoie de ea în cazul în care nu primim viza Turkmenistanului.
Varianta ar fi să mergem de la Nukus din vestul Uzbekistanului, prin Kazakhstan, ori în portul Aqtau la Marea Caspică şi de acolo cu vaporul spre Baku în Azerbaijan, ori în Atirau, apoi în Astrahan, Rusia, şi să vedem de acolo cum ajungem spre sud în Turcia. Problema este porţiunea de mai bine de 400 de kilomeri de drum între Nukus şi Beinev, în plin deşert Kizirkum. Nu am dat până acum de nimeni care să fi mers pe acolo în afară de ei. Nici măcar nu am putut să aflăm sigur dacă este drum. Pe unele hărţi este, pe altele nu este. Ei sunt cu o maşină foarte mică şi spun că nu au avut probleme majore. Cu motocicletele noastre enduro fluierăm! Am fotografiat zona respectivă din harta lor şi ne-am despărţit cu urări de bine. Am urmărit apoi pe cer, chiar în dreptul văii Bartang al cărui drum duce înapoi spre Karakul, nu prea sus, fix deasupra apei între muchiile de 5000 de metri, un avion al cărui uruit se auzea foarte clar pe valea pustie şi se îndrepta spre Khorog. Se spune că e cea mai periculoasă rută din Asia Centrală, că plioţii zboară numai pe vreme bună, la vedere pe firul râului Panj, şi tot la vedere aterizează. Se spune, pe de altă parte, că aceşti piloţi nu au voie să zboare în Europa pentru că nu prezintă siguranţă!
Puţin mai încolo, într-un orăşel unde am oprit să mâncăm o lipie şi să bem o Coca-Cola am întâlnit doi biciclişti, un tânăr şi prietena lui, din Austria. Bicicletele erau aşa de încărcate că abia le urneau din loc.
Într-un sat am văzut foarte bine cum este „gestionată” apa potabilă. Un jgheab îngust de beton coborau din munte în centrul satului. De acolo era preluată de alte jgheaburi şi distribuită în mai multe direcţii. Era mereu curată, limpede, nimeni nu arunca nimic în ea, localnicii beau de oriunde. Am gustat şi eu de curiozitate şi mi s-a părut bună. În altă parte apa pentru irigat era preluată de jgheaburi de piatră etanşete cu lut şi condusă pe şanţuri printre rândurile de culturi. Într-un astfel de jgheab cu apă limpede un băiat de vreo 12 ani făcea baie şi apoi a băut. Într-o poiană trei bărbaţi, intr-un praf că aproape nu se vedeau între ei, treierau spice de grâu la o batoză foarte foarte mică şi primitivă. Câteva boabe avansau tremurând pe un jgheab de tablă într-un lighean.
Toate aceste lucruri, care nu par a avea prea mare legătură între ele, ne dădeau nouă o imagine şi o cunoaştere mai bogată a acelei lumi îndepărtate şi închise, fără să ne plictisim deloc. Apoi valea s-a strâns între versanţi abrupţi de piartă. Uneori drumul se strecura pe sub bolţile unor pereţi verticali înalţi de sute de metri, alteori tăia feţe foarte înclinate de grohotiş. Un cătun abia reuşea să-şi ţină casele pe malul abrupt, să nu se ducă în apa care curgea cu viteză şi cu zgomot. Pe malul afgan, la înălţime, într-un loc aparent inaccesibil, câteva grote mari făcute de mână de om, imposibil să le ghicesc rostul. Dedesubt, un fir de potecă părea că iese din pământ şi intră mai încolo tot în pământ.
Când lumina începea să scadă punându-ne pe gânduri valea s-a deschis brusc şi a apărut pe partea noastră un sat mare. Şi în Afganistan a apărut ceva într-adevăr mare. Pe o vale deschisă se vedeau case, una foarte mare, probabil o clădire publică, drumuri, câteva maşini şi un om care ara cu un plug rudimentar tras de două vaci.
Nu am văzut totuşi nici aici stâlpi de lumină.
Am coborît două serpentine strânse, am trecut peste un pod şi ne-am dat seama că satul de pe partea noastră este pe o altă vale, Valea Vanj, care se varsă în Panj dinspre dreapta.
Un post de control al poliţiei pus în mijlocul unei întretăieri de drumuri prăfuite ne opreşte să ne înregistreze. În timp ce un ofiţer de armată scria în caiet cine suntem, un alt ofiţer, cu mai multe stele mari pe umeri dar de poliţie, trecut de 50 de ani, figură europeană, stătea, scuzaţi, în cur pe treptele sparte ale mizeriei lui de post de control, rezemat într-un Kalaşnikov. Mai toţi dinţii din faţă îi avea de aur. Auzind că suntem din Romania mă întreabă în ruseşte dacă sunt comunist. Lui Theo nu i-a dat nicio atenţie, era prea tânăr. Nu am cum să leg un dialog cu el pe o temă aşa sensibilă şi îi dau de înţeles că am trăit în Romania comunistă şi asta a fost. Nu prea e mulţumit. Începe să bată câmpii cam isteric că el e comunist, că era bun comunismul, că oamenii aveau servici, că fabricile mergeau. Uniunea Sovietică fusese bună că dăduse oamenilor de muncă, nu ar fi trebuit desfiinţată, Stalin fusese un mare conducător. Acum popoarele au libertate, şi ce dacă au libertate dacă rabota nu esti. El a fost în Romania, l-a cunoscut personal pe Ceauşescu, a dat mâna cu el, şi noi l-am împuşcat, de ce l-am împuşcat, că era bun. Sigur că era bun Ceauşescu, şi Pol-Pot a fost bun, şi Bokassa, şi Idi-Amin. Toţi au fost buni, rezemaţi intr-un Kalaşnikov. Sigur că era bun comunismul, cu Kalaşmikovul în mână, toată lumea tremura de frica lui. Acum nu mai sperie pe nimeni sau cel puţin nu mai sperie aşa de tare.
El crede poate că noi n-am văzut nimic în 10.000 de kilometri de când tot batem drumurile fostei URSS, că n-am văzut sărăcia şi mizeria rămase în urma raiului comunist absolut, că n-am înţeles chiar nimic de la nimeni, că nu ştim de Magadan, de Semey, de zecile de milioane de morţi din ordinele lui Stalin prin Siberia şi prin stepele Kazakhstanului. Ce ştie el de lumea din afara URSS? Nimic, nici nu-l interesează, pentru mintea lui îngustă proptită pe singura lui credinţă şi lege, Kalaşnikovul, URSS este valoarea supremă, unicul adevăr. Restul nu contează, ţări, popoare, aspiraţii, vieţi! Ce poţi să răspunzi unui dobitoc care toată viaţa lui a mâncat comunism pe pâine şi acum, după 20 de ani, se mai linge încă pe degete! Mai eşti şi la mâna lui! Am tăcut şi m-am făcut că nu prea înţeleg până s-a calmat. Între timp au mai înregistrat şi doi americani. Pe ei nu i-a întrebat nimeni dacă sunt comunişti. Ei spuneau că sunt călători dar mergeau cu o dubă mare albă cam de armată, colţuroasă şi cu plase la geamurile vopsite. Înregistrarea fiind terminată i-am întrebat pe militari dacă se poate dormi pe undeva. Ceva mai încolo de ei, între câţiva pomi era un „Kafe” dar părea în ruină. Poliţistul ne-a spus să mergem acolo că e un hotel foarte bun. O femeie speriată, singură prin sala mare şi urâtă ca o celulă de puşcărie, ne-a condus la locurile de dormit. După ce am ocolit clădirea pe afară am coborât câteva trepte în pământ într-o cameră mare, întunecoasă, plină de saltele vechi, murdare, rupte, cu căptuşeala curgând din ele, aruncate la grămadă unele peste altele, pături zdrenţuite, gunoaie, mai multe obiecte de gospodărie abandonate acolo, aer închis, miros greu. Nici urmă de cearşafuri sau perne. Eu am fost prin canalele din jurul Gării de Nord din Bucureşti să fotografiez cum trăiesc copii străzii, dar acolo era lux faţă de aici. Şi ăla cu dinţi de aur zicea că e un hotel foarte bun! Am dat de înţeles femeii, din respect pentru ea, că ne mai gândim dar am plecat imediat. Ieftin, ieftin dar nici chiar aşa, ca porcii! Întunericul se apropia cu mare viteză iar noi bântuiam pe nişte coaste pustii unde Pamir Higway dispăruse în praf, între văile Panj şi Vanj. Urme de maşini duceau în toate părţile. Eram agitaţi din cauza întunericului şi am hotărât să mergem pe cele mai bătute, GPS-ul spunea vag ceva stânga, busola la fel. Şi intuitiv tot acolo trebuia să fie Râul Panj. Urmele au început să devină din ce în ce mai clare, râul a apărut în stânga noastră, drumul tăiat în stâncă a devenit highway pietruit dar s-a şi întunecat aproape de tot.
O curbă largă la dreapta, în urcare, ne-a scos pe un platou într-un sat. Prin curţi nu era nimeni. Am redus viteza căutând un loc, o poiană unde să punem măcar cortul. La ieşirea din sat am văzut pe partea stângă, mai jos decât drumul o casă, ultima, cu totul deosebită de celelalte. Era foarte mare, cu etaj, pridvor închis cu ferestre de lemn cu multe ochiuri, avea în faţă grădină cu flori, semăna perfect cu casele de la noi de prin Moeciu.
Am zis eu că acolo trebuie să stea nişte oameni deosebiţi care nu ne vor alunga şi am fost comvins că acolo ne vom petrece noaptea. Era prea frumoasă să nu ne bucurăm şi noi de ea! Nu avea gard şi am coborât precaut să nu stârnesc vreun dulău, pe poteca abruptă. Pe terasă era un copil în jur de 5 ani pe care nu-l văzusem. El s-a uitat mirat la mine eu l-am salutat zâmbind şi l-am întrebat: mama, mama! Imediat a ieşit din casă o femeie, o doamnă în vârstă, dreaptă, distinsă, îmbrăcată cu o rochie lungă cu motive albastre, şi m-a întrebat blând, cu o voce plăcută, în engleză: can i help you? Eu, uimit pentru o clipă am dus mâna la piept şi am răspuns: yes, please, can we camp in your garden? N-am avut curaj să o întreb dacă ne primeşte în casă dar ar fi fost bine şi în grădină, numai să nu mai mergem pe întuneric, habar nu aveam până unde. Ea a dat puţin din cap privind în gol, a întrebat de unde suntem, cu ce suntem, a ieşit din pridvor şi am pornit prin grădină, pe întuneric, la lumina unei lanterne, să găsim un loc de pus cortul. Era un pământ tare amestecat cu pietre, presărat cu smocuri de iarbă uscată, printre pomi. Am găsit o bucată dreaptă pe lângă un viţel care păştea uscătura şi am urcat să aducem motocicletele.
Până să pornim noi ne-au orbit cu farurile două motociclete care veneau din faţă într-un nor de praf. Erau doi tineri nemţi, un băiat şi o fată care căutau şi ei un loc de înoptat. Ne-au întrebat dacă ştim ceva. Le-am spus că noi campăm acolo. Am coborât împreună cu băiatul la doamnă în curte şi a întrebat dacă pot să rămână şi ei. Doamna a fost de acord şi ne-a aşteptat să aducem motocicletele, apoi ne-a invitat pe toţi în casă la un ceai. Minunea a fost repede explicată: nimerisem peste o fostă profesoara de limba engleză, acum pensionară. Toată viaţa, chiar şi pe vremea URSS, a predat limba engleză acolo. Mi-a venit greu să înţeleg cum in URSS, în fundul Tajikistanului, în satul ăsta Badov, la doi metri de Afganistan, se studia la şcoală limba engleză, deşi pe acolo nu vorbea mai nimeni altă limbă străină decât rusa, dar aşa ne-a spus. Ea nu locuia acolo, avea casa în altă localitate în apropiere, dar venise la fiica ei al cărei soţ plecase pentru câteva zile. Casa era într-adevăr mare şi îngrijită, chiar elegantă. Salonul mare de zi era in intregime ocupat de un divan tare, înalt de vreo 60 de centimetri, acoperit cu covoare groase. Din salon, două uşi masive de lemn se deschideau spre două camere. Pereţii erau perfect netezi şi curaţi. Aveau o bucătărie mare, cămară, baie placată cu faianţă şi gresie. Toaleta era totuşi într-o cabină în grădina din spatele casei. La etaj se ajungea de afară pe o scară de lemn acoperită. Cu totul şi cu totul altceva decât la Ottuk, Tolok, sau homme-stay Vodgor…Fata ei, o femeie supusă care nu stia nicio limbă străină avea trei copii mărişori care, nici ei nu vorbeau deloc engleză. Tânăra soţie a adus imediat ceai, dulceaţă, fructe, lipie şi ceva de mâncare din orez şi a aşezat masa pe o muşama de plastic pe divan. Nemţii, in jur de 30 de ani nu erau căsătoriţi. Discuţia cu doamna profesoară a alunecat pe tema familiei, a copiilor, a carierei profesionale.
Nemţoaica, de care mie nu prea mi-a plăcut, era foarte detaşată şi spunea că nu vrea să audă de copii, că ea vrea să umble prin lume. Prietenul ei, cam nesuferit şi el dar rezonabil, era cam la fel. Gazda era de părere că e bine să ai cât mai mulţi copii să aibă cine te îngriji la bătrâneţe. După ce fiica şi nepoţii au plecat la culcare şi nouă ni se închideau ochii doamna ne-a invitat pe toţi patru să dormim în casă, pe divan. Trip 168km.
