Dimineaţa, după ce am băut cu toţii o cafea am vrut să plătim doamnei dar am fost refuzaţi politicos. Am hotărât împreună cu nemţii să lăsăm totuşi discret o sumă de bani, undeva unde să-i găsească după plecarea noastră. Deşi abia mă restabilisem cu stomacul am luat câteva piersici pârguite direct dintr-un pom, convins că în combinaţie cu cafea nu pot să-mi facă niciun rău major, şi am pornit spre Kalaikhum. Nemţii, cu motocicletele închiriate, au pornit şi ei în sens invers. Traficul pe Pamir Highway a evoluat curios.
Deşi de la Khorog până cu câţiva kilometri în urmă, la bifurcaţia văii Vanj, era mai mult asfalt, nu prea am întâlnit maşini. Cele care touşi au trecut au fost câteva 4WD cu turişti si altele mai mici ale localnicilor. Acum, deşi drumul este chiar prost, un macadam îngust, plin de gropi, foarte mult praf, este circulat în ambele sensuri de camioane şi TIR-uri, multe din ele cu numere chinezeşti.
Nu ştiu unde ar putea să dispară sau de unde să apară la bifurcaţia văilor dinapoi. Drumul pe Valea Vanj se vede pe ambele hărţi pe care le avem că se infundă după aproximativ 80 de kilometri şi nu sunt acolo oraşe mari. Ca să ajungă în China ar trebui să meargă cel puţin până la Murghab, dar de ce nu le-am văzut în număr aşa de mare până acum? Poate că este numai întâmplare. Începem să păţim ca în Rusia pe M5. Când ajungem unul din urmă, mergem în praful lui pentru că nu putem să depăşim imediat. Ori sunt curbe şi nu avem vizibilitate, ori, cel mai frecvent, drumul este foarte îngust. Ambele margini sunt foarte periculoase, pe dreapta ai peretele de stâncă, pe stânga ai o râpă adâncă şi de mai mult de 100 de metri.
Bolovani căzuţi, mai mari sau mai mici pot să-ţi apară oricând in cale. De multe ori şoferul nici nu te vede în oglindă din cauza prafului. Trebuie să fii sigur că te-a văzut şi îţi face puţin loc şi mai reduce puţin viteza. Când eşti în dreptul lui trebuie să ai noroc să nu-ţi arunce în cap vreun bolovan de sub roţi, şi sunt multe roţi, camioanele au cinci osii. După ce ai trecut în faţă şi îl saluţi îţi dă un claxon scurt. Apoi tu opreşti ca să faci o poză. El trece frumos pe lângă tine, te saluţi din nou şofereşte şi o iei de la capăt. Este foarte palpitant! Dar nu e tot. Ca să depăşeşti un astfel de camion trebuie să te apropii mult de el. Dacă eşti la 5 metri în praf şi vine altul din faţă, după o curbă, opresc brusc amândoi şi încep manevrele pentru că nu au loc. De obicei manevra o face cel dinspre perete adică cel din faţa ta. Celălalt nu prea are unde pentru că riscă să se prăbuşească în apă, cum am văzut câţiva. Dacă dă înapoi şi eşti mascat de spatele lui sau de praf nu mai ai unde să fugi, motocicleta nu are marche-arierre iar el face manevra repede. Nu mai ai nicio şansă, te face extraplat, la aproape 100 de tone cît are maşina lui nici nu te simte. Uneori, în pante mari, motoarele lor se opresc.
Unele dintre maşini sunt vechi, intră greu în viteză şi în loc să plece înainte scapă înapoi la vale câţiva metri. Trebuie să stai mereu departe în urma lui, la loc sigur pe stânga, să te vadă în oglindă şi să îţi audă claxonul. În final, soluţia cea mai sănătoasă este să înghiţi fum şi praf până opreşte el să ude roata! Trecem de un control rapid al armatei, o nouă înregistrare în caiet şi continuăm spre nord. Tot defileul este foarte îngust, pereţi abrupţi şi pe o parte şi pe alta, drumul tăiat în stâncă la înălţime mare faţă de apă.
Este foarte frumos dar şi periculos.
Astăzi vom părăsi râul Panj. Într-un loc unde este mai lat şi drumul se apropie mult de apă găsim o sticlă de plastic de jumătate de litru. Rup o foaie din caietul de kilometri şi scriu pe ea cu litere de tipar: „We are Theo and Valeriu Pană, son and father from Romania, travelers on Pamir Highway on 04. September 2013. Our web-site is www.tworidepamir.ro. If find, contact us please”. Pun foaia în sticlă, mai pun câteva pietricele să fie puţin mai grea, înşurubez bine capacul şi o arunc cât pot de departe în apă. Curentul o ia şi începe să o poarte săltând la vale. Până la Marea Aral are de făcut 3000 de kilometri. Poate o va găsi cineva, cine ştie când şi ne va da de veste. La Kalaikhum ajungem pe o căldură sufocantă, suntem la „numai” 1200 de metri. Pe primele sute de metri după intrarea în oraş, picături mari de ploaie, rare, extrem de reci, în plin soare, vin dintr-un cer pe care nu există niciun nor de ploaie. Oprim la o terasă mare, parţial suspendată deasupra unui torent extrem de limpede, ca să mâncăm de prânz.
Trebuie să hotărâm tot aici şi ce rută vom urma spre Dushanbe. Avem din Kalaikhum două drumuri cunoscute sub numele de „ruta Tavildara” şi „ruta Kulyab”. Ruta „Tavildara” care trece prin oraşul cu acelaşi nume, urmează strict M41 spre nord şi apoi spre vest şi ajunge la Dushanbe după aprox 250 de kilometri de aici. Ruta care trece prin Kulyab coboară spre sud, încă 100 de kilometri pe graniţa cu Afganistanul, apoi se întoarce spre nord, nord-vest şi ajunge la Dushanbe după aprox 320 de kilometri. Diferenţa, în afară de lungime, este că „ruta Tavildara” este mult mai frumoasă dar şi mult mai prost drumul. În plus, la numai câţiva kilometri de Kalaikhum spre Tavildara, un pod a fost rupt în primăvară şi trebuie traversat prin apă adâncă şi repede. Teoretic, varianta asta este închisă. La o masă în spatele nostru s-au aşezat un băiat şi o fată, blonzi, sub 30 de ani, însoţiţi de un domn mult mai în vârstă dar energic. Ne-am salutat şi am intrat imediat în vorbă. Tinerii, geologi în Germania, umblau cu treabă prin munţii Tajikistanului împreună cu ghidul lor, geologul tadjic. Tocmai veniseră cu o maşină de la Dushanbe pe varianta Kulyab. Au spus clar că „Tavildara” este închis din cauza podului rupt. Dar ruşii cu care ne-am întâlnit în Ak-Baytal au spus la fel de clar că au venit prin pasul Khaburabot, care este pe „Tavildara” şi au trecut prin apă; nemţii cu care am dormit aseară au venit tot pe acolo şi au trecut şi ei prin apă. O să mergem şi noi şi dacă nu putem să trecem ne întoarcem şi ocolim prin Kulyab. Am mai vorbit puţin cu ei şi am aflat că ghidul, de aceeaşi vârstă cu mine, avea acasă „Snow Leopard, plus Khan-Tengri” cum spunea el. Îl obţinuse pe timpul URSS dar acum, dacă ar mai fi nevoie, se simte încă în stare să ia rucsacul în spate şi să urce un vârf de 7000 de metri. Ne despărţim cu strângeri de mâini şi urări de bine. Singura problemă pe care o avem este că e cam târziu şi mai trebuie să mergem la o bancă să luăm bani şi apoi să alimentăm cu benzină. Într-o oră suntem în dreptul podului distrus. Se mai văd din el doar picioarele de beton rămase pe maluri. Trecerea prin vad este puţin mai sus. Apa nu este prea adâncă, undeva pe la genunchi, dar curge repede iar pe fund sunt bolovani mari. Lăţimea este de vreo 15- 20 de metri. Theo o să treacă primul pentru că are motocicleta mai înaltă.
Pregătim aparatul de fotografiat şi porneşte. Trebuie ţinută o linie în sus de nişte bolovani mari de piatră unde apa este mai mică şi curentul mai slab. La început se ţine bine pe linia optimă dar spre mijloc este împins la vale de curent. Încearcă să redreseze, se înclină, se dezechilibrează, motocicleta se zvârcoleşte sub el, saltă de câteva ori nevrotic şi cade pe o parte cu motorul oprit. Theo coboară, o ridică, motorul porneşte imediat şi continuă să meargă săltând până când ajunge la limba de pietriş de pe malul opus. Urmez eu. Theo trece înapoi pe jos prin apă, ia aparatul de fotografiat şi obiectivele şi le trece dincolo apoi mă aşteaptă să trec. Am pornit prost de la început. Curentul m-a luat imediat şi m-a dus la apă mai mare spre bolovanii din jos. Am cotit eu dreapta, în sus, dar nu am putut să ies.
Picioarele încălţate în cizmele de cauciuc mi-au alunecat pe pietrele rotunjite de pe fund şi am lăsat motocicleta să cadă pe cutii. Am ridicat-o imediat cu o forţă incredibilă, forţa disperării, am pornit motorul şi am reuşit să o mai urnesc un pic în sus după care am căzut iar. Iar am ridicat-o şi am pornit motorul dar oricât ambalam nu se mişca deloc înainte. A venit Theo şi m-a împins dar tot nu se mişca. M-am uitat şi am văzut prin apa limpede că se proptise cu scutul motorului într-un bolovan mare, aproape rotund. M-am aplecat cu mâinile în apă până aproape de umeri şi l-am scos, apoi am pornit din nou motorul şi împins de Theo am ajuns la mal. Singur probabil că nu aş fi ieşit de acolo niciodată dar acum, drumul spre Tavildara ne era deschis. Ud aproape complet, am schimbat doar ciorapii şi am revenit la pantofii mei de ciclism. Theo nu a schimbat nimic dar era cald şi nu am simţit niciunul nici cea mai mică urmă de frig. Aveam să ne uscăm urcând înălţimile ameţitoare ale pasului Khaburabot.
