La un kilometru de la traversare am fost opriţi la un alt post de control militar. Am arătat documentele şi am plecat mai departe. Drumul, un macadam bun, uscat, a mers câţiva kilometri pe lâgă apa limpede ca lacrima apoi a cotit la stânga pe o vale foarte îngustă închisă de versanţi foarte înalţi. A intrat adânc în urcare pe firul unei alte ape şi în paliere lungi la capătul cărora se răsucea aproape în loc, s-a căţărat pe un perete aproape vertical, traversând hăuri de sute de metri adîncime pe porţiuni foarte înguste, până la 3252 de metri.
Acolo erau câteva construcţii de cărămidă părăsite, devastate, nu ştiu la ce or fi folosit vreodată. Soarele începea să apună, sufla un vânt rece şi era frig.
Am pornit repede în jos în aceleaşi paliere lungi ca la urcare dar valea era mult mai largă. Tot timpul a fost pustiu. Pe urcare am văzut o singură maşină mică, în urcare mult în urma noastră, oprită la un popas, iar pe coborâre am întâlnit un camion , o dubă mare Kamaz închisă complet care urca smucindu-se din toate încheieturile pe o bucată de drum foarte prost, plin de şanţuri şi bolovani. Asta erau locurile care îi îngroziseră pe fraţii ruşi întâlniţi în Ak-Baytal. Cred că totuşi au încurcat ceva pentru că drumul era,aşa cum am spus, pustiu. Mai mult ca sigur au confundat cu defileul râului Paj, în sus de Kalaikhum. Acolo erau camioanele pe care nu le puteai depăşi, care când veneau din faţă te înghesuiau în pereţii de piatră, abrupturile care plonjau în apă. Nu aveam idee unde o să dormim, pe una din hărţi aveam o localitate nu departe, dar de multe ori aceste localităţi pot fi doar câteva case izolate. După ce am coborât destul de mult am văzut satul cu casele risipite printre plopi înalţi pe o coastă abruptă în dreapta. Drumul nostru nu intra în sat. Dintr-o curbă foarte strânsă la stânga se desprindea un drum de pământ care urca acolo. Dar după curbă era o gospodărie izolată, ultima din sat. Casa, o construcţie simplă dreptunghiulară de pământ spoită în alb, veche, cu pereţii coşcoviţi, cu acoperiş în două ape învelit jumătate cu plăci ondulate jumătate cu foi de tablă ruginite de sub care ieşeau capete inegale de laţi. Pe faţă avea două uşi albastre foarte uzate care nici măcar nu aveau clanţe.
Între uşi mai multe ochiuri mici de fereastră. O prispă înaltă de piatră separa bătătura de intrarea în casă. Pe latura mică dinspre noi, o scară de lemn ducea la uşa podului.
Alte bordeie scunde de pământ completau gospodăria. In faţa casei o perdea verde de plopi înalţi îşi arunca umbrele lungi paralele. Casa era ceva mai sus de drumul principal, pe o terasă orizontală săpată în coastă iar în curte se intra pe un drum în urcare uşoară spre dreapta.
O poartă rară de nuiele ceva mai groase se sprijinea pe doi pari bătuţi în pământ. Uşile casei erau deschise dar în curte nu era nimeni. De cum am văzut-o am zis, ca şi aseară, că acolo vom dormi. Lumina portocalie a apusului de soare, umbrele plopilor, locul în care era pusă o făcea să pară o colibă misterioasă din poveşti. Am lăsat motocicletele în drum cu Theo şi am intrat uşor în curte. În faţa mea a apărut o femeie tânără, înaltă, care stătea dreaptă, cu mâinile pe lângă corp, şi mă privea uimită. M-am oprit uimit la rândul meu. Era de o frumuseţe incredibilă, de neconceput pentru locul ăla. Avea ovalul feţei specific turcesc sau persan, uşor brunet, capul descoperit, părul castaniu într-un fel de cozi scurte, ochi foarte mari negri. Degetele de la mâini erau lungi şi delicate. Purta o rochie subţire cu mâneci scurte, rotundă în jurul gâtului, maronie cu desene rotunde albe, lungă până deasupra gleznelor. Soarele apunea în spatele ei şi contralumina făcea să se distingă prin transparenţa rochiei siluete lungi, perfecte. Coapsele simetrice faţă de proeminenţa imperceptibilă a bazinului, uşor înclinate spre interior, îi împungeau discret netezimea rochiei care părea a fi singura îmbrăcăminte pe care o purta. Avea o graţie desăvârşită, chiar aşa nemişcată. Cred că şi-a dat seama că o sorbeam din ochi. Acolo trebuie să fii atent cum priveşti o femeie, de fapt nici nu prea trebuie să o priveşti în ochi dar eu nu m-am putut abţine. Ea părea speriată. Am arătat spre casă şi am pus palmele sub cap în semn că dacă putem să dormim acolo. Ea a scuturat din cap de câteva ori în semn că da. Intenţia mea era să dormim în pod, în fân sau în paie, cum obişnuim să facem pe acasă. Am arătat apoi spre scara podului şi am făcut semn cu degetele de la mâna dreaptă dacă pot să urc. Ea a scuturat din nou din cap că da dar era clar că nu înţelegea ce vreau din pod. Am urcat câteva trepte dar am văzut-o că era din ce în ce mai agitată şi făcea semne spre casă. Am hotărât să renunţ să o mai chinui, am coborât de pe scară şi m-a condus să-mi arate casa. Camera în care se intra de afară, unde urma să rămânem noi, era ocupată toată de un divan tare acoperit cu covoare şi scoarţe uzate. Un culoar îngust făcea legătura între uşa casei şi o altă uşă închisă, la fel de uzată ca şi celelelte două, care dădea într-o cameră din care se auzea un televizor. Pe jos era pământ, trei pereţi erau goi iar unul era acoperit complet de un covor mai bun. Tavanul avea grinzi aparente de lemn peste care erau bătute transversal scânduri netivite peste care era pus, dinspre pod, un fel de stuf. Uşa pe care se intra prin celălalt capăt al casei dădea într-o cameră în care nu era absolut nimic. Asta era toată casa. O sărăcie extremă dar o forţă de atracţie irezistibilă. Femeia continua să mă privească uimită şi neliniştită. Am dat din cap că da am spus „platnâi” şi i-am arătat toate cele cinci degetele de la mâna dreaptă, adică 50 de Somoni (12 dolari). Ea a scuturat din nou automat din cap că da iar eu i-am mulţumit cu ambele mâini pe piept fără să mă pot abţine să o privesc în ochi. Nu a spus nimeni niciun cuvânt. După ce am adus motocicletele în curte şi a venit şi Theo am văzut că în casă mai erau şi alte persoane.
O femeie tot tânără dar îndesată cu faţă ştearsă de ţărancă, o fetiţă de vreo trei ani şi doi bătrâni. Femeia, o bătrână fără putere, supusă, scundă, adusă de spate avea pe cap o basma înflorată înfăşurată dezordonat. Bărbatul în schimb era ca un sfinx.
Un om uscat, înalt cât Theo deşi era spre 70 de ani, drept, cu o figură de turc. Toată faţa lui era dominată de o barbă lungă, căruntă, de molah musulman. Pe unde nu avea barbă era proaspăt ras iar fruntea înaltă îi lucea sub o bonetă rotundă albă pe care era brodat un motiv care se repeta mereu, cu o cupolă de moscheie şi o semilună. Avea o privire totuşi blândă şi o voce moale. Era îmbrăcat foarte modest iar peste hainele normale de vară avea un fel de caftan specific musulman dintr-un material gros catifelat dar uzat. Era încălţat cu tenişi albaştri, uzaţi şi ei. Se sprijinea într-un toiag lung dar nu părea că se mişcă greu. Am rămas cu impresia că era tatăl femeii care ne-a primit, prea semănau ca ţinută şi ca prestanţă. Mai târziu am aflat că locurile acelea sunt populate de cei mai autentici tadjici şi multe din ele sunt considerate sacre pentru Tajikistan. Ne-a salutat respectuos, noi la fel, am dat mâna cu el şi ne-a făcut semn cu mâinile foarte mari că suntem bineveniţi. Până să descărcăm femeia înaltă a pregătit pentru noi masa de seară. A pus pe divan o faţă de masă de pânză colorată şi a adus grăbită dintr-un şopron de afară o tavă foarte mare cu batoane de ciocolată de mai multe feluri, şi bomboane îmbrăcate în staniol colorat. Pa altă tavă rotundă, cu mai multe spaţii separate, a adus diverse feluri de alune, fistic şi unele care nu ştiam ce sunt. Masa propriuzisă a fost o supă de legume şi un fel de pilaf, o lipie de casă foarte mare rotundă şi ceai verde. Ea nu spunea nimic, privea doar foarte atentă, concentrată şi dacă i se spunea ceva aducea imediat şi apoi aştepta. Ai fi zis că e complet mută dar nu se poate pentru că auzea normal. După ce s-a asigurat că nu lipseşte nimic a dispărut. Cât am mâncat, bătrânii şi cealaltă femeie au stat tăcuţi pe o bancă de lemn rezemaţi de perete şi s-au uitat la noi. Bătrânul vorbea foarte bine ruseşte şi am schimbat câteva vorbe cu el. Ştia foarte multe lucruri despre Asia Centrală, istorie, locuri şi avea un fel foarte plăcut de a articula cuvintele. Nu părea a fi fost un ţăran oarecare din Pamir ci mai degrabă un înţelept. Când am terminat de mâncat femeia frumoasă a reapărut, a luat tot, a aşternut saltele subţiri şi a adus pături călduroase şi moi. Eu am avut una cu un tigru sau leopard care mirosea a nou. Ea s-a uitat la noi să se asigure că nu mai trebuie nimic, noi am înclinat uşor din cap cu ambele mâini pe piept şi a dispărut afară. Bătrânii s-au retras în camera de alături. După ce am stins lumina şi au mai trecut câteva minute, prin ochiurile de geam se vedea cerul luminat de stele. Televizorul s-a mai auzit puţin şi apoi a fost linişte. Femeia aceea foarte frumoasă se culcase şi ea, la câţiva paşi de noi, dincolo de un perete absolut inaccesibil de chirpici. Trip 146km.
Am dormit mai bine decât oriunde până acum. Familia nu a început încă să umble ca să nu ne deranjeze dar când au simţit că ne-am sculat au ieşit şi ei afară. O ţeavă din curte, care aduce fără să se oprească niciodată o apă rece ca gheaţa din coasta muntelui din spatele casei, ne serveşte drept baie cu tot luxul necesar. La micul dejun, pregătit de aceeaşi femeie frumoasă, în aceeaşi rochie, am primit, pe lângă platourile cu dulciuri şi alune, unt de casă, iaurt, pişcoturi, turtă dulce lipie şi ceai.
Înainte de plecare, când ne fotografiam cu bătrânul înţelept, a apărut în curte un bărbat tânăr, puternic, foarte respectuos. Nu ştiu cine era. Nici nu avea importanţă. Gazdele noastre se purtaseră admirabil cu noi şi ne făcuseră să ne simţim ca acasă. Trăiam acum din plin experienţa amară a lui „partir c’est mourrir un peu”. Am vrut să facem o fotografie împreună cu toată familia dar nu s-a putut. Mi-a părut rău că nu voi avea nicio imagine a acelei femei care mi-a atins atât de puternic sensibilitatea, poate atunci vulnerabilă, dar a refuzat categoric să se lase fotografiată. Detaliile concrete se şterg în timp şi rămân doar amintirile vagi, impresiile puternice. Cred că dacă aş revedea-o în altă parte nu aş recununoaşte-o. Poate că ea era minunată numai acolo în munţii ei minunaţi, în seara aceea minunată, într-o călătorie minunată. Satul lor se numeşte Farkingi şi nu este pe toate hărţile, dar este primul când se coboară din pasul Khaburabot. Casa lor este ultima la ieşirea spre Tavildara…
