De aici în jos spre Dushanbe Pamir Highway este o uliţă de pământ prăfuită şi plină de gropi pe care n-au loc două maşini. Se strecoară printr-un canion foarte pitoresc format de un torent, vreo 30 de kilometri, până dă în valea deschisă a râului Obikhinghou.
Acolo se mai lăţeşte un pic, tot plin de gropi, mâncat de ape şi luat de avalanşe dar culorile nebune ale Pamirului îşi fac de cap. Practic nu există nuanţă pe care să nu o vezi într-o rocă, într-o apă, sau într-o plantă. Râul este foarte tulbure, de o culoare cenuşiu închis, ca şi Panj. Când unul dintre mulţimea de fire de apă se apropie mult de drum se văd sclipind în unde cristalele de nisip ca o vopsea metalizată. Drumul este foarte puţin circulat, doar câte o maşină rărăcită a localnicilor, dar este foarte prost.
Avem porţiuni de piatră rotundă proaspăt pusă pe care roţile fug, macadam pe care „le călcăm” mai tare, praf roşu, câteva pâraie.
Podul pe care se intră în Tavildara este unul foarte solid şi probabil că nu va fi luat niciodată de apă.
Vremea este foarte plăcută iar oraşul arată a sărbătoare. Foarte multe steaguri şi steguleţe ale Tajikistanului sunt ridicate pe catarge sau puse pe stâlpii de curent şi pe faţadele mai multor clădiri. Până în centru, nu departe de pod, am întâlnit un grup de 4-5 bărbaţi îmbrăcaţi în costume de stofă, cu cravate, care discutau arătând spre diferite puncte ale străzii principale. Unul dintre ei, un om în jur de 50 de ani, plăcut la vedere, era vizibil cel mai respectat şi păreau că pregătesc oraşul pentru ceva special. Noi mergeam încet, i-am salutat şi ne-au răspuns cu simpatie. Apoi am intrat în grădina unui „kafe” la umbră şi am mâncat. După masă am întrebat pe un om care se uita la motociclete dacă nu ştie de unde am putea să cumpărăm două etichete cu indicativul rutier al Tajikistanului, TJ, să le lipim pe cutii. El s-a gândit puţin, a întrebat pe altul care trecea pe stradă, nu ştia nici acela şi între timp grupul de bărbaţi în costume s-au apropiat de noi. Am dat mâna cu ei şi am spus de unde suntem, aşa cum făceam peste tot. Cel care părea mai respectat a întrebat de ce avem nevoie. I-am explicat „etichet Tajikistan”,i-am arătat celelalte etichete de ţări lipite pe cutii şi a înţeles imediat. S-a gândit puţin, a dat un telefon scurt şi mi-a făcut semn să mă duc cu el. I-a lăsat pe ceilalţi, am mers vreo 300 de metri pe strada principală, toată lumea îl saluta iar el răspundea cu amabilitate zâmbind, am trecut pe sub schelele unei case în construcţie şi am ajuns într-o curte foarte mică plină cu moloz. Acolo era o altă casă veche cu câteva camere mici, una dintre ele cu uşa deschisă. Am intrat împreună şi ne-am întâlnit acolo cu secolul 21. Camera era plină cu echipamente de birotică, CD-uri, DVD-uri, suluri de cartoane colorate, coli albe, toate în dezordine. La un calculator cu monitor LCD lucra concentrat un bărbat spre 50 de ani, cu ochelari pe nas. Când ne-a văzut a lăsat imediat lucrul s-a ridicat şi a salutat cu respect. Însoţitorul meu i-a explicat sumar ce voiam, el a înţeles imediat şi m-a asigurat din privire că e ca şi rezolvat. Am înţeles şi eu imediat ce urma să se întâmple. Mă adusese aici să-mi facă etichetele. Apoi domnul care m-a adus s-a scuzat politicos şi ne-am despărţit amical. I-am mulţumui cu mâinile la piept iar operatorul a salutat din nou respectuos. Am fost atunci absolut convins că însuşi primarul Tavildarei ne rezolvase problema. „Designerul”a deschis „Corell”, a schiţat repede etichetele color, m-a întrebat dacă e bine, eu am zis „haraşo”, el a dat „print”şi în câteva secunde imprimanta le-a scos pe autocolant. Nu a vrut să ia bani spunând că e un cadou de la el. I-am mulţumit frumos şi m-am întors repede la Theo să le lipim pe cutii. Bărbaţii în costume erau la câteva zeci de metri mai încolo discutând şi arătând în mai multe direcţii. Am pornit motoarele, am ridicat mâinile în semn de rămas bun şi ei au răspuns.
Peste patru zile, pe 9 Septembrie, urmau să aniverseze Ziua Naţională a Tajikistanului. Valea Obikhingou este de o frumuseţe rară. Prin sate întâlnim copii care vin de la şcoală, din curţile caselor se apleacă peste garduri modeste crengi încărcate cu rodii.
La câţiva kilometri de Tavildara valea se îngustează devenind pe alocuri un canion cu pereţi verticali de zeci de metri înălţime. Drumul de pământ roşu se strecoară de-a curmezişul versanţilor abrupţi, la mare înălţime deasupra apei pentru ca apoi să iasă din nou la loc mai deschis la confluenţa cu râul Surkhob care vine tocmai de la Sary-Tash din Kyrgyzstan.
La est de punctul de confluenţă, pe valea Surkhob şi apoi pe valea Kyzyl-Suu porneşte şi drumul pe care l-am intresectat în Sary-Tash şi care continuă spre est, prin pasul Irkestham până la Kashgar, în China, pe una din cele mai vechi ramuri ale Drumului Mătăsii.
La vest de confluenţă, cursul de apă sub numele Vakhsh, se răsuceşte spre sud pentru ca după aproape 300 de kilometri, aproape de graniţa cu Uzbekistanul, să întâlnească râul Panj şi să formeze Amu-Daria. Drumul nostru M41, de aici încolo asfaltat, porneşte, după ce trecem printr-un nou punct de control al armatei, spre vest spre capitala Dushanbe.
În oraşul Obigarm întâlnim panouri care invită în staţiuni balneare. Intrăm şi noi într-o curte mare, îngrijită, plină de verdeaţă cu alei asfaltate, dar hotelul cam vechi, renovat sumar. Preţul unei camere aproape 40 de dolari. Am plecat imediat. De când am intrat în drumul asfaltat am văzut pe sensul nostru mai multe locuri unde băieţi cu furtune spălau maşini, de la autoturisme până la TIR-uri. Mi-am adus atunci aminte că citisem în „Lonely Planet” că dacă intri cu maşina murdară în Dushanbe eşti amendat. Am zis să nu riscăm şi să le spălăm. Am oprit la nişte băieţi care ne-au luat imediat în primire dar ne-au luat şi vreo 5 dolari.
În câţiva kilometri, la ieşirea din satul Kadi-Ob, pe o platformă plină de praf cu o vedere splendidă asupra văii Vakhsh am găsit un Kafe nou şi îngrijit în faţa căruia nu era decât o maşină de poliţie iar poliţistul mânca la o masă pe terasă afară. În afară de cele câteva mese aveau şi un divan mare acoperit. Am zis că merită, deşi nu o făcusem niciodată. Am întrebat din parcare o fată care tot intra şi ieşea din bucătărie, dacă putem să dormim acolo. A spus imediat că nu dar am insistat pentru că mi-am dat seama că nu ea era şefă. Într-adevăr, a apărut o doamnă mai în vârstă dar nu mai mult de 45 de ani, fumoasă, zâmbitoare şi ne-a chemat la ea. A spus la fel, că nu au locuri de dormit dar căuta o soluţie să ne primească. Am făcut semn către divan şi am dat de înţeles că ar fi perfect. A spus imediat „da”, puţin mirată că vrem să dormim afară, şi ne-a mai arătat şi o cameră absolut goală, curată, numai covoare pe jos şi pe toţi pereţii, în care, dacă o să fie frig peste noapte putem să intrăm. Nu trebuie să plătim nimic, a spus doamna, divanul oricum stă gol! Când i-am spus „rahmat madam” a zâmbit surprinsă. Am mers apoi în bucătărie unde ne-a arărat ce servea la masa de seară. Am comandat şi am ieşit să despachetăm. În faţă oprise o maşină 4WD cu număr de Kyrgyzstan din care au coborât patru tineri foarte robuşti şi un domn mai în vârstă. Au intrat toţi desculţi în camera mare goală şi tinerii s-au aliniat în faţa bărbatului în vârstă. I-am văzut cum se rugau pentru că nu au închis complet uşa. A durat câteva minute după care au ieşit, tinerii au salutat foarte prietenos şi au plecat mai departe.
Doamna ne-a adus câteva pături să nu nu fie frig, am mâncat bine, am băut ceai şi ne-am întins în sacii de dormit pe saltelele moi. Trip 150km.
