Singura problemă la dormitul pe divan afară a fost zgomotul camioanelor de pe M41, în rest nimic. A fost totuşi bine şi, mai ales, gratis. Astăzi ar trebui să ajungem la Dushanbe, capitala Tajikistanului. Avem până acolo 80 de kilometri şi suntem în 6 Septembrie. În caietul nostru scrie că ar fi trebuit să ajungem în 7 Septembrie, deci suntem „în grafic”şi chiar puţin mai bine.
Acolo avem de mers la ambasada Turkmenistanului pentru viză. Amănuntul ăsta ar putea să dea peste cap tot drumul de întoarcere şi să complice enorm viaţa noastră. Variante sunt multe dar nu aş vrea să apelăm la niciuna din ele. Avem nevoie de viza asta ca de aer. Dar şi astăzi, ca de fiecare dată când a trebuit să mergem la o ambasadă, este vineri, aşa că trebuie să ajungem devreme să nu aşteptăm până luni. Am pornit întins pe o căldură care creştea cu fiecare oră. Nu mai mergem la peste 3000 de metri pe „Acoperişul Lumii”, oraşul este la numai 700 de metri altitudine. Pe la ora 12 trecem pe sub o poartă monumentală pe o autostradă cu şase benzi. Nu oprim decât să ne orientăm pentru ambasadă şi ajungem repede în centru pe bulevarde cu trei benzi pe sens despărţite de scuare late cu platani înalţi. Traficul este sufocant, miros puternic de gaze de eşapament, mers haotic. Încercăm să ne ţinem pe dreapta dar este foarte periculos. Orice maşină de pe orice bandă virează oricând brusc la dreapta şi opreşte pe prima bandă dacă cineva face semn. Toate maşinile sunt potenţiale taxiuri, opresc oriunde să lase sau să ia pasageri.
Cu felul ăsta de condus nu ne-am mai întâlnit. Pe marginea bulevardului este un şanţ mare betonat, cu podeţe din loc în loc, nu poţi nici măcar ,la o adică, să te urci pe trotuar. Schimbăm banda dar suntem puşi în pericol de maşinile care pornesc după ce au luat pasageri, din dreapta noastră, şi pornesc tot fără cel mai mic semnal. Din trei benzi sunt folosite practic două pentru mers iar una numai pentru autobuze, troleibuze, maxi taxi şi opriri scurte pentru autoturisme. Mulţi ne fac semne de simpatie, ne fotografiază cu telefoane dar dacă trebuie să ne taie faţa nu se sfiesc. Ambasada o găsim după aproape o oră de căutat într-un cartier nu departe de centru, pe o străduţă absolut anonimă. Soldatul de la poartă ne spune că programul s-a terminat şi să venim abia marţi pentru că luni pe 9 Septembrie este Ziua Naţională a Tajikistanului şi este închis. Insistăm, el dă câteva telefoane şi suntem primiţi de consul, împreună cu încă doi iranieni, la un ghişeu într-o cameră mică. Consulul, un tip foarte tânăr, subţire, elegant, pedant se tot foieşte prin birou în timp ce vorbeşte cu noi, în engleză, cam în doi peri. Are o domnişoară care atunci când nu înţelege bine îi traduce în ruseşte, şi aia cam înţepată. Ne dă de înţeles că să venim marţi că acum e târziu, a terminat programul. Eu îi spun că durează câteva minute să depunem documentele şi apoi e liber, pentru noi este foarte scump să rămânem patru nopţi în Dushanbe să aşteptăm. Se uită surprins la mine şi continuă cu ceva tot cam că nu se poate. Atunci risc şi îi spun ce aveam pe suflet de la Alma-Ata, nu am nimic de pierdut, să nu creadă el că Turkmenistanul e buricul lumii: „Domnule consul, noi nu ţinem neapărat să trecem prin ţara dumneavoastră, dar pe acolo este drumul nostru spre casă. Noi călătorim de două luni şi mai avem de mers încă o lună. E cel mai scurt drum. Bineînţeles că ne-ar face plăcere să vedem Turkmenistanul dar dacă Turkmenistanul nu ne vrea ca oaspeţi nici noi nu mai vrem să mergem acolo. Avem documente în regulă, am fost în atâtea ţări din Asia Centrală, de ce în Turkmenistan nu se poate? Colegul dumneavoastră din Alma-Ata a spus că la Dushanbe nu vom avea probleme. Vă rog să-mi spuneţi acum dacă ne primiţi documentele şi ne acordaţi vizele sau nu. Nu putem să aşteptăm până marţi. Acum! Dacă nu, noi mergem de aici direct la ambasada Kazakhstanului unde obţinem vize pe loc şi până marţi suntem departe, nu ţinem neapărat să trecem prin Turkmenistan”. Se pare că manevra reuşeşte, l-am atins unde îl doare. El mă asculta privindu-mă fix, uşor încruntat, vine la ghişeu şi îmi cere documentele. Le răsfoieşte şi spune că trebuie copii color ale paşapoartelor, nu alb-negru cum aveam noi.Se uită la ceas şi spune: „La ora trei fix sunteţi aici”.
Îi mulţumesc acestui tânăr diplomat ducând mâna la piept şi privindu-l insistent în ochi. Cred că i-am impus respect. Theo a plecat în oraş cu iranienii cu maşina lor iar eu am rămas pe o bancă la umbră şi am mâncat din strugurii cumpăraţi înainte să intrăm în Dushanbe. La trei punct consului a intrat în curte cu maşina şi a anunţat prin soldat să intrăm. Era foarte calm şi amabil. Ne-a arătat cum să completăm o cerere de viză de tranzit de cinci zile în regim de urgenţă, adică cinci zile de aşteptat în loc de zece, a luat documentele şi ne-a spus că nu va fi nicio problemă cu acordarea vizei, nu trebuie să aşteptăm în Dushanbe, putem să ne vedem liniştiţi de drum şi vizele le vom primim unde vrem noi, la Taşkent în Uzbekistan sau la graniţă la intrarea în Turkmenistan. A întrebat dacă avem cu noi un lap-top şi a promis că va trimite el pe e-mail un formular de confirmare a vizelor. Totul a durat foarte puţin şi a fost foarte simplu. Am fost convins că pot să am încredere în el. Afară era tot cald şi aer poluat.
Am mers puţin spre centru, am încercat să dăm de o adresă de homme-stay primită de la doi biciclişti francezi dar nu am găsit-o. Theo a stat un pic la un Internet Cafe apoi am ieşit din oraş să găsim un loc ieftin de dormit. Drumul a mers puţin printre coline şi a intrat iar în munţi pe valea râului Varzob. Cum se iese din oraş, pe partea stângă, dincolo de apă, pe mai bine de 30 de kilometri sunt construite una după alta vile de o bogăţie inimaginabilă, cu arhitectură europeană, cu materiale de construcţie de ultimă generaţie. Nu au garduri care să le ascundă privirii, se pare că dimpotrivă, se doresc a fi cât mai vizibile. Mă întreb din ce şi de unde au fost construite aceste case. Tajikistanul a fost cea mai săracă republică sovietică iar acum este cea mai săracă ţară din Asia Centrală. A fost devastat de cinci ani de război civil şi apoi de foamete. Să fie vreo legătură cu faptul că Afganistanul vecin produce aproape 90% din cantitatea totală de heroina de pe glob iar Tajikistanul este a treia ţară din lume cu cele mai mari confiscări de heroină şi opium? Satele de chirpici din Pamir şi de pe Vakhan par a fi numai amintiri de coşmar pe lângă aceste minuni ale confortului imobiliar. Dintre toate se diferenţiază totuşi o curte foarte mare, pe ambele maluri ale apei, pe care şi şoseaua o ocoleşte pe mai bine de un kilometru. Gardul din plăci înalte opace de policarbonat nu permite să se vadă nimic înăuntru decât pe la îmbinarea cu stâlpii de susţinere. Mai multe corpuri de clădiri în culori vii, intrări monumentale cu coloane şi scări de marmură, faţade elegante, într-un parc cu peluze şi arbori ornamentali. Cred că este o reşedinţă oficială dar nu am nicio confirmare pentru asta. Pe gard, din loc în loc este lipit un semn mare de „fotografiat interzis”. După 30 de kilometri de mers am oprit la un „Cafe” unde mai mulţi băieţi spălau de zor maşini care se îndreptau spre Dushanbe. Aveau mai multe divane acoperite, unele chiar pe malul apei. Planul nostru era să dormim nu prea departe de oraş pentru ca a doua zi să ne întoarcem câteva ore să vizităm centrul.
Ne-au lăsat să dormim pe un divan pentru 10 dolari, am mâncat şi tot restul serii ne-am distrat cu doi băieţi şi o fată foc de isteaţă, toţi prin clasa a 7-a, cărora Theo le-a arătat sute de poze făcute până atunci.
Fetei i-au trebuit doar câteva minute să înveţe să butoneze lap-top-ul ca să ajungă la pozele din ţara care o interesa! Trip 150km.
