Peste noapte băiaţii nu au mai spălat maşini dar vuietul apei la câţiva metri de noi nu prea ne-a lăsat să dormim. Nu a fost un somn foarte bun dar a fost ieftin. Pe drumul spre Dushanbe i-am salutat pentru ultima oară pe copiii de aseară care mergeau la şcoală. În centrul capitalei am oprit într-o piaţă mare în faţa statuii lui Ismoil Somoni, eroul naţional tadjic, vis-a-vis de clădirea parlamentului. Deşi nu era voie, doi poliţişti văzând că suntem în vizită ne-au făcut semn că putem să stăm acolo câteva minute. Unul din ei a mers cu mine pe platforma înaltă a mausoleului care încadrează statuia, mi-a spus ce clădiri se văd de acolo, m-a fotografiat cu aparatul meu. Tineri tadjici, elevi şi studenţi, îmbrăcaţi frumos, cu cămăşi albe, veneau în grupuri şi se fotografiau în faţa mausoleului. Am mai văzut asta în Kazakhstan şi în Kyrgyzstan, respectul, poate sincer pentru simbolurile naţionale. Se pare că cea mai importantă clădire este cea a Palatului Prezidenţial. Theo a rămas cu celălalt poliţist la motociclete şi au discutat chestii mecanice.
Dushanbe înseamnă în limba tadjică „luni”şi vine de la faptul că oraşul s-a dezvoltat pe locul unui fost târg organizat în fiecare luni. Are peste 700.000 de locuitori, adică 10 procente din populaţia totală a ţării. Cândva, pe vremea URSS s-a numit chiar Stalinabad (Oraşul lui Stalin). Pe lângă universităţi de toate profilele, muzee, teatre, are cel mai înalt catarg al drapelului naţional din toată lumea. Catargul are 165 de metri înălţime, depăşind cu 3 metri catargul drapelului naţional al Azerbaijanului şi a fost construit de o firmă americană pentru suma de 3,5 milioane de dolari. Drapelul are dimensiunile 30×60 de metri şi greutetea de 700 kilograme şi a fost ridicat în mai 2011…Pentru noi vizita foarte scurtă se rezumă la o plimbare la relanti pe bulevardele umbrite de platani bătrâni, care se leagă prin câteva pieţe, traversând oraşul de la sud la nord. Sunt ultimii kilometri pe care îi mai mergem pe Pamir Highway şi în curând vom părăsi şi Munţii Pamir.
Mă aşteptam să fie mai greu dar practic nu am întâlnit nimic de care să nu fi dat în Romania. Pot să spun chiar că acasă am parcurs drumuri mai dificile, dacă mă gândesc prin ce am trecut la „Secuiu”. Este drept că aici am avut parte de o vreme excepţională, fără ploi, fără zăpadă, fără revărsări de ape sau alunecări de teren. Circulaţia în oraş, ca şi în afară, rămâne însă periculoasă, şoferii tadjici par a nu respecta nicio regulă care nu le convine. Intră în depăşire oriunde, virează oriunde, opresc oriunde, pornesc oricând dar îţi fac nenumărate semne de simpatie la care eu am decis, în semn de protest, să nu mai răspund. Spre după-amiază am ieşit din Dushanbe urmând drumul perfect asfaltat pe valea râului Varzob până la bifurcaţia către pasul Anzob.
Vechea rută, aproape abandonată, urcă în pas, la 3373 metri şi apoi coboară pe versantul nordic. Este unul dintre cele mai nesigure şi înşelătoare pasuri din Pamir. În octombrie 1997 o avalanşă a îngropat 15 camioane şi maşini mici şi a omorât 46 de oameni. Echipele de salvare au muncit două săptămâni să ajungă la cei îngropaţi sub zăpadă. Pentru a evita asemenea catastrofe şi pentru că drumul este de importanţă vitală în economia Tajikistanului, a fost construit un tunel lung de 5 kilometri, supranumit „Tunelul Morţii”. Firma iraniană care a lucrat l-a deschis în 2006 dar şi acum se circulă prin el tot în condiţii infernale. Este plin de gaze, care chiar au omorât oameni, gropi mari cu apă, beznă totală. Alegem bineînţeles ruta care trece prin pas fiind acum, în absanţa zăpezii, în afara oricărui pericol.
Drumul este pustiu şi cu cât urcăm mai sus cu atât este mai dificil. Uneori, când taie sute de metri de feţe abrupte, agăţat de versant, fără balustrade de protecţie, devine înfricoşător.
Partea superioară începe să fie practic acoperită de bolovani mai mici şi mai mari pe care nu-i mai curăţă nimeni. Este posibil ca varianta asta să nu mai intereseze şi să nu mai fie întreţinută.
Spre nord coboară în paliere lungi în valea râului Yaghnob. În primul sat, la un popas, vedem cum se adună mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi în caftane lungi, de sărbătoare. După ce ne-au întrebat de unde suntem şi ce drum avem au intrat în curtea unei clădiri vechi unde se pare că avea loc o întâlnire importantă.
În câţiva kilometri am revenit în drumul principal asfaltat care a traversat tunelul mergând sinuos spre nord pe valea Fandar-ja.
La vest de această vale se întinde una dintre cele mai frumoase zone alpine ale ultimelor înălţimi ale Pamirului care se pierd apoi spre Samarkand. Este aproape seară şi începem să ne gândim unde vom dormi dar lipsa de concentrare asupra drumului era să ne fie fatală. Aveam îm faţă drum absolut liber, în stânga perete de stâncă vertical, în dreapta cam doi metri acostament apoi bolovăniş abrupt şi 5-6 metri până la apă. În spatele meu la 20 de metri un Land Cruiser iar în spatele lui, Theo. Mergeam aşa de aproape un kilometru şi Land Cruiserul ar fi vrut să mă depăşească dar nu putea din cauza curbelor fără vizibilitate.Viteza era spre 90Km/oră. Drumul urca lung iar dincolo de vârful pantei, unde nu se vedea nimic, puteai doar să bănuieşti că virează la stânga. O fracţiune de secundă m-am gândit la nebunia şoferilor tadjici şi m-am întrebat în gând: dacă vine unul din sens opus pe partea mea, chiar acolo sus, unde mă duc? Am redus mult viteza, eram deja aproape de vârful de pantă dar tot nu vedeam dincolo. Am mers la câţiva centimetri de limita asfaltului şi am făcut semn cu mâna stângă maşinii din spate să nu depăşească. Ce se întâmpla imediat dincolo de vârful pantei era de domeniul groazei. Un Kamaz se chinuia să urce panta iar alt Kamaz se chinuia să-l depăşească acolo în curbă, pe linie continuă, deşi nu vedea absolut nimic în faţă. Erau amândoi în paralel ocupând toată şoseaua. Am frânat din nou destul de brusc, am auzit în spate scrâşnet de frâne, am iesit de pe asfalt cam un metru şi am oprit. Land Cruiser-ul şi Theo au făcut la fel. Şoferul aflat în depăşire, un băiat tânăr, cu geamul deschis, m-a salutat râzând şi şi-a văzut de drum. Am lăsat maşina din spate să plece şi apoi am pornit şi noi. Învăţasem ce înseamnă lipsa de concentrare de acasă, când pe la Soveja, pe un drum pustiu , asfalt perfect uscat, gândindu-mă la altceva, am fost surprins de de o curbă, am ieşit de pe drum şi am luat o trântă de am îndoit ghidonul, am rupt oglinzile, am spart parbrizul, am julit casca şi am stat cu o vânătaie cât o farfurie în şold câteva săptămâni. Am avut totuşi noroc pentru că, deşi eram în mânecă scurtă, am scăpat fără nicio zgârietură. Cina am luat-o la un „cafe”pe marginea şoselei unde am şi dormit pe un divan foarte cochet, afară, într-o grădină cu caişi, nu departe de oraşul Ayni.
Trip 212km
