Se spune că uzbecii sunt răi.
Am intrat uşor timorat în vama lor neştiind la ce să ne aşteptăm. Unul ne-a făcut semn să oprim în plin soare. În birourile foarte moderne, un ofiţer cam nesuferit care bagă spaima în toată lumea numai cu privirea, ne dă să completăm declaraţii vamale. I le dăm, mai face el câteva corecţii şi ne invită să aducem sacoşele să le trecem prin scanner. Le trecem şi mergem afară în soare unde scoatem cam tot din cutii şi împrăştiem pe jos. Interesează in mod deosebit medicamentele în folii. Punem la loc şi mai avansăm câţiva metri. La un ghişeu un ofiţer robust se uită lung la paşapoarte şi ne spune în engleză că trebuie să facem asigurări. I le arăt pe ale noastre pe care scrie „valabil în toată lumea”el se uită dar este scris numai în limba română şi spune că nu înţelege dar oricum ar fi fost scris tot trebuie să facem pe modelul uzbec. Întrebăm unde dar ne spune că nu trebuie să ne ducem nicăieri, cheamă el agentul de asigurări. În câteva minute a venit agentul, am plătit 34 de dolari şi am mers mai departe. La ultima barieră un alt soldat ca un Rambo, cu uniformă impecabilă „scorpion”, cu o armă automată care nu era Kalaşnikov, cu ochelari de soare a la generalul MacArthur, cu cască de război şi vestă antiglonţ la 40 de grade Celsius, ne-a zîmbit mestecând gumă, ne-a spus „welcome”, s-a mai uitat o dată în paşapoarte, a zis ceva într-o staţie radio şi apoi ne-a deschis bariera. A fost totuşi mai uşor decât mă aşteptam, s-ar fi putut mai prietenos dar oamenii sunt militari şi fac treaba serios.
Mergem acum înapoi spre Bekabad dar pe partea uzbecă, paralel cu drumul din Tajikistan la numai câţiva kilometri distanţă. Oprim să cumpărăm o sticlă de apă, deşi ştiam că nu avem niciun ban uzbec dar eram morţi de sete şi am fi fost dispuşi să dăm un dolar. Era un fel de fast-food foarte mic şi am fost primiţi de o doamnă trecută de 40 de ani, cam plinuţă dar foarte frumoasă. I-am explicat noi ce vrem, ea a adus o sticlă aproape plină din frigider, ne-a dat să bem câteva pahare şi apoi ne-a făcut cadou toată sticla. În Bekabad trebuia să facem plinul dar mai întâi trebuia să facem rost de bani. În Uzbekistan nu sunt bancomate, toate schimburile se fac la bancă. Lumea spune că uneori mai poţi să plăteşti şi în dolari. Am încercat la benzinărie dar nu a mers. Nişte domni tineri şi foarte eleganţi, probabil patronii, ne-au explicat într-o engleză mai aproximativă că la bancă se oferă 2500 Som pentru un dolar iar în bazar, la negru, se oferă 2700 dar,dacă te prinde poliţia te arestează. Noi ştiam de la alţii, din citit, din auzit, că nimeni nu schimbă la bancă, toată lumea schimbă la valutişti fără probleme. Cu toate astea, aceeaşi domni ne-au dat pe un băiat de la benzinărie să ne ducă la bazar cu „Lada” lui paradită, să schimbăm 100 de dolari. Deşi n-am înţeles nimic, m-am urcat în maşină şi am plecat cu el. Pe drum l-am întrebat cum am putut dacă e sigur şi el a spus că valutiştii sunt corecţi. Am parcat, el a intrat puţin în bazar apoi a venit şi m-a chemat pe mine. M-a dus la un tip care avea o pungă mare de plastic plină cu teancuri de bancnote legate de bancă cu bandă de hârtie. Părea a fi OK. Am dat suta de dolari şi am plecat afară. Băiatul de la benzinărie a venit apoi cu trei teancuri groase de bani şi am intrat în maşină. Cea mai mare bancnotă este de 1000Som, ar fi trebuit deci să am 270 de bancnote. Teancurile legate cu hârtie erau corecte, câte 100 de bancnote fiecare dar cel nelegat avea numai 50 de bancnote în loc de 70. Am spus băiatului, el a plecat şi a adus încă 20 de bancnote spunându-mi că valutistul este probabil beat. I-am dat lui câteva pentru serviciu şi ne-am întors la benzinărie unde am alimentat cu benzină de 80 octani. Cred că „domnii” de la benzinărie au improvizat totul numai ca să ne ducă la un anume valutist al lor.
Problema era acum unde punem atâţia bani. Am oprit ceva în portofel şi restul i-am pus în pungă de plastic şi le-am făcut loc printre bagaje în cutii. Am traversat din nou centrul foarte aglomerat al Bekabad-ului, am trecut peste un pod nu prea lung, pe care scria mare „Sirdaryo” şi ne-am îndreptat în direcţia Samarkand. Cam la un kilometru după pod mi-am dat seama că am traversat de fapt Sârdaria care vine tocmai din lacul Toktogul, apa în care am încercat noi să facem baie, la 400 de kilometri în sus, şi nu am putut pentru că era prea rece. Am mai trecut astăzi o dată peste ea când am urcat spre Buston dar nici nu ne-am dat seama. Am întors imediat. Nu se poate să treci peste unul dintre cele mai mari fluvii ale Asiei Centrale şi să nu opreşti puţin să îl admiri, să-l imprimi pentru eternitate pe retină şi în memorie.
Numele astea, Sârdaria, Amudaria, Obi, Enisei, Lena, le am în minte de când eram copil. Mi se păreau atunci, şi mai târziu, la fel de îndepărtate şi inaccesibile ca si Luna ori Soarele. Le urmăream pe hărţi cu ochii şi mi le imaginam în minte dar nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să le văd, măcar pe unele dacă nu pe toate. Am coborât puţin pe mal. Apa asta, deşi nu pare, nu este una ca oricare alta. Credinţa islamică o consideră alături de Amu-Darya, Eufrat şi Nil ca izvorând direct din „Jennah” adică din Paradis, acolo unde o singură zi durează cât o mie de ani pe Pământ! Oricum ar fi,ea asigură viaţa pe mai mult de 2000 de kilometri de aici incolo, până se varsă in Marea Aral.
Acum putem să ne continuăm drumul spre altă minune a Asiei, cetatea Samarkandului. Ieşirea din Bekabad se face complicat, taie curtea unei fabrici în ruină, coteşte de multe ori dar în final se apropie de calea ferată care apare pe hartă. Asta ne confirmă că suntem pe drumul bun. Dăm de primul control al poliţiei. Aici treaba e serioasă, nu mai sunt băieţi în papuci care te invită amabil în vagon şi te înregistrează în caiet. Şoseaua este îngustată pe ambele sensuri cu balustrade solide de beton pe o lungime de aproximativ 10 metri după care urmează barieră, de obicei ridicată. Atât la intrarea pe culoarul îngust cât şi la ieşire este semn de oprire obligatorie. În turnul de control de pe margine poliţist vigilent, afară alţi câţiva poliţişti şi soldaţi înarmaţi cu Kalaşnikoave. Fiecare vehicul trebuie să oprească vizibil de două ori, indiferent dacă are ceva în faţă sau nu. Opreşti la primul semn, pui ambele picioare jos câteva secunde, porneşti uşor, opreşti la al doilea semn iar cu piciorele jos câteva secunde şi apoi pleci uşor înainte. Poliţiştii nu fac niciun fel de semn, doar se uită la tine. Dacă procedezi aşa se poate să nu te oprească, dacă nu, te opresc sigur şi te iau la rost de ce nu ai respectat semnele. Noi am învăţat asta în Kazakhstan, de la Stas şi rar am fost opriţi şi atunci numai din curiozitate şi prieteneşte. Aşa s-a întâmplat şi acum, ne-au făcut semn să oprim dar nu au cerut niciun document, ne-au întrebat ce ne întreba toată lumea, le-am arătat lista de ţări de pe cutii, dar când „discuţia” a devenit prea amicală şi au mai văzut şi camera montată pe casca lui Theo un şef ne-a luat la goană cu un „ceasliva” (drum bun în ruseşte)! Ne cam plictisim pe câmpuri pustii sub un cer spălăcit de un albastru palid.
Încercăm să rămânem peste noapte la un „cafe” modest pe divan afară dar băiatul de acolo se teme de poliţie şi nu ne primeşte. În Uzbekistan există obligaţia înregistrării vizei în fiecare loc în care stai mai mult de trei zile. Asta este numai teoretic pentru că şi dacă stai în fiecare noapte în alt oraş sau sat sau în cort, tot trebuie să ai un număr rezonabil de tichete de înregistrare. Tichetele se obţin numai de la hotelurile cu licenţă de la guvern să cazeze străini. Dacă stai la o persoană particulară trebuie, teoretic, să te duci cu persoana să te înregistrezi la Oficiul de Vize şi Înregistrări local (OVIR) dar persoana poate să aibă, teoretic, neplăceri că te-a primit. Teoretic, poliţia poate să-ţi ceară să justifici în ce loc ai dormit în fiecare noapte petrecută în Uzbekistan. Dacă nu ai înregistrări poţi, teoretic, să fii amendat şi expulzat. Practic, fiecare se descurcă cum poate şi cum are noroc. Marika ne-a arătat la Sary-Tash un teanc de tichete la care nu s-a uitat nimeni niciodată…Îl înţelegem deci pe băiatul care ne-a refuzat şi poposim câteva zeci de kilometri mai departe, chiar pe marginea autostrăzii de Samarkand, la un motel foarte nou lângă oraşul Jizzakh. Prima întrebare a fost dacă eliberează tichete. Patronul, un tip solid, negricios, foarte sigur pe el a dat din mână râzând ironic de tichete, nu trebuie niciun tichet.
Toate camerele par a fi goale. Un pat costă 20.000Som(8dolari). Arăt divanul din colţ, sub cerul liber, el înţelege că am dormi şi acolo şi întreabă cât îi dăm. Batem palma la 10.000Som apoi despachetăm şi ne aşezăm la masă, tot pe divan. Omul a fost foarte amabil, a venit să ne întrebe dacă ne-a plăcut mâncarea, a pus căştile la loc mai sigur în casă, nici nu s-a sinchisit de o maşină de poliţie care a trecut pe-acolo.
Începem să înţelegem cam cum stau treburile şi în fiorosul Uzbekistan…Trip 280km.
