De dimineaţă, acelaşi domn amabil ne spune că ne va servi totuşi un mic dejun sumar,din partea casei. Ochiuri, puţin salam, puţin unt, pâine, ceai. Obţinem şi mult doritul tichet de înregistrare, mulţumim cu ambele mâini pe piept şi pornim pe un bulevard foarte lat spre centrul istoric al oraşului. Buchara (Locul cu noroc) are o istorie asemănătoare, oarecum, cu a Samarkandului. Un oraş vechi de 3000 de ani aşezat pe Drumul Mătăsii, aparţinând diverselor dinastii – persane, mongole, turcice, un centru al comerţului, culturii şi religiei. Înainte de anul 1000e.n. devine capitala puternicului imperiu persan al Samanizilor fiind de departe cel mai mare oraş al Asiei Centrale (peste 300.000 de locuitori), şi printre cele mai mari din lume. În 1220 este cucerit şi distrus de hoardele lui Gingis-Han iar în 1500 devine capitala primei dinastii uzbece, luând locul Samarkandului.
În 1880 cade sub imperiul rus, devine pentru scurt timp „Republica Populară Sovietică Buchara” apoi este integrat în RSS Uzbecă. Centrul istoric este dominat de complexul Po-i-Kalyan, format din minaretul Kalyan, moscheea Kalan şi medresa Mir-i-Arab. Minaretul Kalyan, înalt de 46 de metri, cu un diametru la bază de 9 metri a fost construit în anul 1127 şi mai este cunoscut şi ca „Turnul Morţii” pentru că din vârful lui erau aruncaţi, chiar şi în secolul 20, condamnaţii la moarte.
L-a impresionat atât de tare pe Gingis-Han că a ordonat să rămână neatins în timp ce restul oraşului a fost distrus. Moscheea Kalan a fost construită în 1514 şi este la fel de mare ca şi moscheea Bibi-Khanym din Samarkand.
Diferă însă foarte mult ca arhitectură, în special datorită galeriilor cu acoperiş bombat, care înconjoară curtea interioară. Despre începuturile medresei Mir-i- Arab se ştiu puţine lucruri. A fost probabil construită în secolul 16 şi a funcţionat ca universitate islamică. În 1920 a fost închisă de administraţia sovietică dar a fost redeschisă de Stalin în 1944 pentru a câştiga sprijinul musulmanilor în eforturile de război. Încă aproape 140 de monumente de arhitectură islamică formează patrimoniul cultural al oraşului. Moschei mai mici, bazar, multe clădiri vechi restaurate şi transformate în hoteluri şi restaurante de lux, sit-uri arheologice, magazine de suveniruri în care se vând faimoasele carpete de mătase, cafe-uri, terase, grupuri de vizitatori din toate părţile planetei dau un aer foarte turistic acestui oraş prin care a trecut, între alţii, şi Alexandru Macedon.
Spre prânz ne retragem din centrul istoric şi aruncăm o privire, fără să intrăm, spre vechea fortăreaţă a oraşului, ridicată şi ea acum mai bine de 1500 de ani. Zidurile care o înconjoară, din cărămidă, au între 16 şi 20 de metri înălţime. Structura de rezistenţă se bazează pe şapte puncte vitale care au dispunerea asemănătoare cu cele şapte stele ale constelaţiei Ursa Mare. Soldaţii lu Gingis Han au prădat-o dar nu au putut să o distrugă complet. În anul 1920, în timpul războiului civil din Rusia, Înaltul Comisar al Poporului Mikhail Frunze, născut la Bishkek, a ordonat bombardarea cetăţii cu aviaţia punând capăt rezistenţei ultimului emir al Buharei, Alim-Khan. Comisarul erou avea să moară şi el peste câţiva ani, otrăvit de Stalin. Părăsim oraşul, şi o dată cu el şi ultimele minuni ale Asiei Centrale.
La vest de Buchara deşertul Qyzylqum (Nisipul Roşu) muşcă din ce în ce mai lacom din colinele şi aşa pârjolite transformând totul într-un plat nesfârşit presărat cu tufe pitice ţepoase. Din loc în loc drumul asfaltat dar foarte prost trece printre movile de nisip bătute de vânt ca troienele de zăpadă. Întâlnim foarte puţine maşini şi începem să ne aducem aminte de stepa kazakhă. Şoseaua pustie se duce cât vezi cu ochii, drept, până se uneşte cu cerul. Într-un sat unde intrăm să cumpărăm apă suntem avertizaţi de un poliţist dintr-un Matiz să nu plecăm amândoi de lângă motociclete pentru că sunt hoţi şi s-ar putea să ne fure ceva. Într-un oraş unde căutam benzină, destul de rară şi de proastă în Uzbekistan, adunăm în jurul nostru cel puţin 15 tineri gălăgioşi gata să ne conducă la un prieten de-al lor să ne dea el la un preţ astronomic. În final am găsit o benzinărie mică, veche, de unde tot la suprapreţ am cumpărat o benzină teoretic de 80 de octani (maximum ce se vinde în Uzbekistan), practic mult mai mic. După mai bine de 150 de kilometri de drum prost, arşiţă şi nisip roşu începem să rulăm pe o autostradă adevărată, nouă, betonată perfect de utilaje pe care este scris cu litere mari numele unei firme germane. În stânga noastră, la mare depărtare, în lumina portocalie a apusului, începem să distingem, paralel cu drumul, dunga verde închis a luncii fluviului Amu-Daria. Oprim la un popas modest care are divanuri afară, sub câţiva pomi. Cădem la învoială cu proprietarul pentru suma de 10.000Som (4dolari). Nu vrea să îi primească pe toţi acum ci numai jumătate. Restul mâine dimineaţă. Se teme probabil de poliţie. Întrebăm de mâncare şi ne spune „râba” (peşte). Nu ştim ce fel de peşte şi ne conduce în bucătărie unde ne arată un crap proaspăt, lung de vreo 40 de centimetri, prins, spunea el, în Amu-Daria. Cum să mai stai pe gânduri la aşa ofertă! Ne taie două bucăţi bune, le cântăreşte în faţa noastră şi ne arată pe un calculator preţul. Îl pune apoi la prăjit pe o tigaie foarte mare afară, pe un fel de pirostrie. Între timp a oprit acolo o maşină de poliţie dar agentul nu ne-a dat nicio atenţie. A stat puţin, a vorbit ceva la staţie şi a plecat spre Buchara. Lângă peştele prăjit, delicios, şi o lipie foarte bună, a venit când aproape îl terminaserăm, şi un orez fiert apoi ceai din belşug. Până să ne culcăm am vorbit cu un şofer tânăr care ducea cu TIR-ul din Slovacia în Afganistan echipament pentru trupele NATO. Prin păturile noastre s-a pripăşit toată noaptea o pisicuţă căreia îi dăduserăm la masă oase de peşte. Trip 293km.
