Dimineaţa achităm restul de bani, mâncăm omletă şi pornim devreme pe aceeaşi autostradă lucrată impecabil.
Din loc în loc echipe de muncitori chinezi ne salută prietenos iar noi le răspundem dându-le de înţeles că le mulţumim pentru treba pe care o fac. Încă suntem înconjuraţi de deşert şi încinşi de arşiţă dar, în stânga noastră se vede din ce în ce mai bine şi mai aproape lunca verde a Amu-Dariei.
Autostrada se termină lăsând locul unei şosele normale, nici bună nici rea, care taie câteva orăşele aglomerate, pline de praf. În marginea unuia din ele văd ceva care îmi atrage atenţia. Pe marginea drumului, pe sensul opus, un bărbat tânăr, bine legat, încerca să repare ceva la o motocicletă „IJ” foarte veche şi foarte încărcată. În locul ataşului avea o ladă mare de lemn plină cu pepeni. Undeva peste pepeni, mai în spate, aşezaţi doi copii sub 5 ani. Pe şa, între om şi rezervor, un alt copil cam de 3 ani. În spatele omului tot pe şa o femeie tânără, mai mult ca sigur soţia lui. Agăţată de motocicletă o remorcă pe două roţi plină tot cu pepeni. Cred că omul căra cu rabla aia cam tot ce avea el mai de preţ pe lume. Se chinuia să monteze un furtun. Eu am oprit pentru că am vrut neapărat să le fac o fotografie şi apoi, dacă era nevoie să-i ajut. Aveam la mine furtun pentru benzină. Omul când a văzut că fotografiez a lăsat reparatul şi s-a ridicat drept, zâmbind spre aparat. Femeia a întors faţa, puţin jenată. Mi-am dat seama că nu trebuie să exagerez, am făcut rapid câteva cadre şi am întrebat dacă „problem”. Bărbatul a făcut semn că rezolvă el, se descurcă, am spus de unde venim iar el a vrut să-l fotografiez cu motocicleta mea. Nu părea deloc preocupat de problema lui, probabil că se simţea stăpân pe situaţie. Am traversat, l-am fotografiat cu telefonul lui, el m-a fotografiat pe mine şi, la despărţire, ne-a invitat la el acasă, în oraşul acela mic, la un ceai. Am refuzat mai mult din, să zicem politeţe, deşi nu ne grăbeam dar am zis că nu se face să cădem pe capul lui. El s-a gândit puţin apoi m-a chemat la motocicleta lui. A scos un pepene mare şi mi l-a întins râzând. I-am explicat că este foarte mare şi nu am unde să îl pun. El a dat la o parte pătura cu care erau acoperiţi şi mi-a spus să-l iau pe care vreau eu. Am luat unul mic, foarte bun, ne-am strâns mâinile şi am plecat făcându-le cu mâna în timp ce ne îndepărtam…Ce poţi să spui când un om care are foarte puţin caută să îţi dea ţie, din puţinul ăla, cât mai mult!
Drumul spre Nukus, deşi plat şi monoton, are pitorescul lui. Atunci când se apropie de Amu-Daria apar câmpuri verzi, pomi, culturi de bumbac. Atunci când se depărtează apare nisipul roşu presărat de tufe pitice ţepoase. Distanţele nu sunt mari, sunt suficienţi câţiva kilometri la stânga sau la dreapta ca să treci din deşert arid în luncă fertilă. Amu- Daria, izvorând direct din Paradis, este o fâşie de viaţă între două deşerturi mortale: Qyzylqum la nord şi Karakum la sud. Oraşe cu nume de rezonanţă în istoria Asiei Centrale, Urgench, Khiva, sunt puţin la stânga noastră dar nu trecem prin ele. Au trecut pe aici şi Alexandru Macedon şi Gingis-Han şi Timur-Lenk şi armata rusă.
Pe mine mă preocupă acum altceva. Faptul că a trecut deja o săptămână de când am fost la ambasada Turkmenistanului la Dushanbe şi nu am primit niciun răspuns mă nelinişteşte. Dacă nu ni se aprobă vizele, ce facem? Habar nu am dacă există consulat kazakh la Nukus. Singura soluţie ar rămâne să ne întoarcem peste 1000 de kilometri până la Taşkent să cerem o viză pentru Kazakhstan, apoi una pentru Rusia, sa strabatem iar stepa Kazakhstanului pe lung, mai bine de 3000 de kilometri, să ocolim Marea Aral pe la nord, să intrăm în Rusia pe la Astrahan şi de acolo mai vedem. Un coşmar, suportabil de voie de nevoie, dar pe cât posibil de evitat. Intrăm în Nukus pe un bulevard foarte lat puţin circulat. Oraşul este curat, cu spaţii verzi, străzi paralele, blocuri aliniate, o imagine cu care suntem familiari. Un hotel imens în zona centrală, cu literele firmei sparte, cu geamurile sparte pe toate cele zece etaje, pare că este părăsit. GPS-ul lui Theo ne conduce la un hotel mic pe o stradă foarte liniştită. În curte este şi o iurtă în care mi-ar fi plăcut foarte mult să înoptăm dar nu sunt locuri. Nimerim la probabil fostul hotel „al partidului”, o clădire tip cazarmă dar cu oameni amabili. Încerc să negociez preţul dar fata de la recepţie mă priveşte uimită şi spune că ea este doar o salariată care nu poate să decidă. Plătim 90.000Som (35dolari) pentru o cameră mizerabilă în care merge totuşi un aparat de are condiţionat.
În baie am intrat numai la „urgenţe”, am preferat să stăm plini de praf decât să folosim duşul şi cada. După ce ne-am instalat am ieşit puţin la ceva cumpărături la un „supermarket” destul de mic pentru numele lui şi o plimbare prin centru. Deşi se întuneca se lucra de zor la câteva blocuri noi şi la pavajele din faţa lor. Am bănuit imediat că urmau a fi inaugurate festiv a doua zi. Eu, habar nu aveam încotro vom merge mâine. Parcă aş „forţa” graniţa Turkmenistanului! Trip 295Km.
