Duminică este zi de odihnă. Noi ne odihnim, nu după o săptămână ci după două luni de muncă. Ne învârtim puţin pe lângă motociclete, să ne vadă soldatul uzbec şi să-şi aducă aminte de noi. Nu trece mult timp şi ne cheamă la el să ne dea raţia de dimineaţă. Este altul, al treilea de ieri după-amiază dar tot băiat bun. Imediat ne ducem precum Azorel şi Grivei şi primim o pungă cu roşii, sare, pâine şi apă. Ne întreabă dacă totul e o.k. noi mulţumim cu mâinile pe piept şi ne întoarcem între bălăriile noastre. Vama de la Keneurgench pare a fi mereu pustie. Toată ziua nu a trecut pe drum decât o femeie pe jos, cocoşată de sacoşe plus un covor făcut sul in spinare, dinspre Uzbekistan spre Turkmenistan, şi un TIR, în sens invers care a lăsat remorca acolo în „no man’s land” şi capul tractor a plecat mai departe. Am mai citit câteva poezii, am mai scris la jurnal, am mai studiat hărţile, am mai aţipit să treacă timpul, Theo a făcut şi el cam la fel până spre ora 17. Din senin s-a iscat o agitaţie pe partea turkmenă. Noi stăteam lungiţi pe folia de plastic şi ne uitam la ei. Un civil a venit la cei doi soldaţi ca două domnişoare şi a inceput să-i certe, să-i tragă de haine, aproape să le scape şi câte o palmă, nu ştiu de ce. Ăia nu ziceau nimic, stăteau în poziţie de drepţi şi priveau încremeniţi înainte. Civilul i-a lăsat, ei nu s-au mişcat, şi a început să cotrobăie prin cabina lor, să scoată panourile duble de la acoperiş căutând ceva. Au mai venit şi alţi civili iar pe drumul de pământ paralel cu gardul s-a pierdut în bălăriile înalte o camionetă militară cu câţiva soldaţi. S-au auzit apoi glasuri agitate la câteva sute de metri în tufişurile dese. Iar au venit civili şi câteva maşini mici fără însemne militare. După vreo jumătate de oră camioneta cu militari s-a întors iar civilii au început să se agite. Au scos nu ştiu de unde trei sacoşe foarte mari de rafie pline cu cartuşe de ţigări şi le-au golit în portbagajul unei maşini mici negre. Un civil a început apoi să filmeze cu o cameră mică iar altul insista să filmeze „palatka, palatka” adică spre cortul nostru. Poate dăm de ghinion şi ajungem şi complici la contrabandă cu ţigări! În final s-au liniştit, au plecat toate maşinile, au închis porţile şi au dispărut toţi lăsându-ne în grija chipului zâmbitor, puternic luminat, al preşedintelui Berdimuhamedow. De partea cealaltă, un alt soldat uzbec ne-a adus o farfurie mare de paste cu sos, pâine şi apă. Când Theo a dus înapoi farfuria, soldatul a întrebat de mine, de „old man”! M-am dus la ei, era deja întuneric, şi am dat de un tânăr extrem de agreabil, extrem de respectuos, care învăţa şi engleză şi germană şi voia să exerseze cu noi. Nu era el de gardă, avea timp destul, adusese dicţionare, caietele pe care învăţa şi si-a luat câteva notiţe la germană. Discuţia s-a întins până mai târziu, ne-a povestit că era student, avea familie, un copil mic, îi place viaţa de armată şi vrea să-şi facă un viitor în armata uzbecă. El ne-a lămurit de ce pe frontieră scrie şi „OZBEKISTON” şi „QORAQALPOGISTON”. Teritoriul pe care eram aparţinea republicii autonome „QORAQALPOGISTON”, parte componentă a republicii „OZBEKISTON”. Fac parte din acelaşi popor cu kazahii din nord şi cu turkmenii din sud şi vorbesc aceeaşi limbă, dialectul qaraqalpaq! Ne-am despărţit cu strângeri de mâini, noi ne-am pierdut între bălăriile noastre iar el s-a piardut în beznă,spre Nukus, călare pe o bicicletă ruginită. Un cor harnic de greieri ne-a cufundat in somn sub acelasi cer luminat de milioanele de stele aflate la mii de ani lumina. Luni dimineaţă, vorba proverbului, „numai astăzi nu e mâine”! Primim din nou paste, pâine şi apă de la uzbeci, mai glumim puţin pe seama noastră, ne plimbăm pe drum, dormim, toate activităţile specifice omorârii timpului. Dinspre partea turkmenă nu primim niciun semn de simpatie sau de ajutor în afară de un fel de joc de copii în care un militar adolescent se uita în jurul lui şi striga „Valeri, Valeri”!!! I-am făcut semn cu mâna şi împreună cu camaradul lui au început să râdă. În jurul prânzului, pe o caldură chinuitoare au apărut dinspre Turkmenistan un grup de vreo 15 turisti europeni, oameni in vârstă, trăgând dupa ei trolere grele pe dumul plin de gropi. I-am salutat in glumă dar ei și-au văzut de drum bombănind, fără să ne bage in seamă. De pe partea uzbecă i-a luat un autocar și a pornit cu ei spre Nukus. Spre seară am pregătit motocicletele pentru a doua zi, când urma sa părăsim „no man’s land”. Marți de dimineață ne-am trezit la ora 7.00, am strâns cortul, am legat tot si am așteptat cu mari emoții ora deschiderii porților Turkmenistanului. La ora 8.50 îi întrebăm pe militari daca putem să trecem dar ei ne spun să mai așteptăm. La 9.15 întrebăm din nou și ne spun că se poate. Ne luăm la revedere de la militarii uzbeci, le mulțumim cu ambele mâini pe piept, au fost adevarați prieteni, nici nu știm cum să le mulțumim. Încerc să le las banii care ne-au rămas în moneda lor, câțiva dolari, dar refuză categoric. Nu insist, ne strângem mâinile si pornim fără să înțeleg de ce se spune ca uzbecii sunt răi…In vama turkmena nu este nimeni in afară de noi. Ofițerul de la migratie, amabil, respectuos, ne ia pașapoartele apoi trecem prin mai multe birouri in care civili ne dau sa completam diverse formulare. Unul dintre documente este pentru calculul taxei de drum. Se calculează exact suma pentru 2000 de kilometri fiecare, la tariful oficial de 0,04 dolari pe kilometru.Toți sunt amabili, ne înțelegem cu ceva engleză, rusă, semne, ba unul dintre ei ne spune ca are un baiat student la medicină la Cluj, ne dă un numar de telefon și se oferă să ne găzduiască in Asghabat. Plătim cam mult, 216 dolari amândoi, ni se atrage atenția să respectăm termenul de viză( altfel amenda este foarte mare) si revenim la ofițerul de la migrație să luăm pașapoartele. Găsim holul plin de turiști francezi in vârstă, veniți din Uzbekistan, cu care glumim zgomotos într-o veselie generală. Afară, controlul bagajelor este sumar, cel mai mult atragând atenția pietroiul luat de mine din pasul Ak-Baytal. Dupa ce a fost studiat atent pe toate părțile, mirosit, cântarit in mână, a fost trântit in cutie și ni s-a dat liber la trecere. Fusesem furios pe turkmeni, mă gîndeam că nu o să le dau niciodată un „smiling face” pe cutii dar acum mi-a mai trecut supărarea. Contactul cu autoritățile este mai mereu neplăcut, să vedem cum sunt oamenii obișniuți și apoi dăm calificativul.În mai puțin de un kilometru am oprit, am bătut palma cu Theo, ne-am luat in brațe, trecuserăm unul dintre cele mai complicate puncte ale lungii noastre călătorii in Asia. Mai avem până acasa 6000 de kilometri dar de aici nu se mai pune problema de vize, termene, planuri de avarie. Nu mai ramânea decât să ajungem la Turkmenbashi in cinci zile, timp arhisuficient dealtfel. Uzbekistanul primește, bineînțeles, un „smiling face” din toată inima.
