A doua zi, puțin după ora 7.00 fac primul drum la motocicletă să văd dacă s-a întărit metalul. S-a întărit dar nu pot să pornesc, e prea devreme iar vecinul nostru este ambasadorul Germaniei. Nu că nu s-ar fi trezit dar totuși, cam devreme pentru zgomot de motor turat. Soția lui Alex ne-a pregătit un mic dejun ca la mama acasă, mâncăm, mai vorbim puțin să treacă timpul și pornesc. Motorul trebuie să se încălzească în 9 minute dar după mai puțin de 5 începe să piardă mult antigel, picături mari se scurg des din coloana radiatorului. Intru în panică pentru că nu prea văd ce pot să-i fac repede. Pot să pun din nou metal lichid dar întărirea durează 10-12 ore, ca la carte 24, fără să fiu sigur că se rezolvă iar noi nu avem nici timp nici unde să ne ducem de aici. Asta e deja a treia zi, până la Turkmenbashi mai avem de mers două, toate sunt cinci. Trebiue să-i fac neapărat ceva repede să pornim azi spre Marea Caspică. Theo iese cu Alex în oraș să scoată bani de la bancă, aici nu sunt bancomate, pe drum e complicat să cauți bănci prin cine știe ce orașe mici. Eu nu văd decât o soluție: să folosesc mastic bicomponent de care am folosit și la radiatorul lui Tim la Langar, deși nu am folosit niciodată până acum și nu știu cum aderă la plastic. Acolo, la Skoda lui Tim, mi s-a părut că a aderat bine și se întărește în mai puțin de o oră. Am curățat tot metalul lichid, apoi ca să fiu mai sigur am bandajat mai întâi zdravăn cu un fir de iută găsit prin garajul ambasadei apoi am presat aproape tot ce mai rămăsese din mastic păstrând o bucățică infimă pentru o eventual ajustare ulterioară. Îmi cam părea rău că am folosit la Tim cam mult dar nici nu-mi venise atunci să-l las în drum. El chiar mi-a spus să opresc mai mult pentru mine dar nu credeam că o să ajung să am nevoie de cârpeala asta. În mai puțin de o oră am pornit motorul, l-am lăsat să se încingă bine, totul era o.k. Ajunsesem deja la ora prânzului, se făcuse foarte cald, spre 40 de grade, noi cu un morcov imens la bagaj am pornit direct spre Turkmenbashi fără să mai dăm o tură cât de mică prin oraș să facem măcar o singură poză. Mi-a părut rău, Ashgabatul este un oraș frumos, deține câteva recorduri Guiness, dar pur și simplu nu mai suportam presiunea, voiam să mă văd cât mai repede pe drum. Am mulțumit celor de la ambasadă, Alex a venit cu noi până la o benzinărie apropiată, ne-a umplut rezervoarele și canistrele pe banii lui, i-am mulțumit ca unui bun prieten și am plecat. Drumul către Turkmenbashi l-am găsit destul de repede și în scurt timp ne angajăm spre vest, pe o autostradă cu 6 benzi. Nu departe de oraș oprim să fotografiem totuși o moschee foarte mare. Aveam să aflăm mai târziu că era moscheea „Turkmenbashy Ruhy” cea mai mare din Turkmenistan, cea mai mare din Asia Centrală, cu zece mii de locuri. A fost construită în orașul natal al fostului președinte Saparmurat Niyazov, Gypjak, la 7 kilometri de Ashgabat. Președintele și-a construit chiar și mormântul aici, ajungând în el mult mai devreme decât ar fi crezut, la doi ani după terminare moscheei, adică în 2006. Calificativul de „cea mai mare” nu știu cât de actual este pentru că și moscheea „Nur Astana” din Astana, Kazachstan, este tot „cea mai mare din Asia Centrală”. Explicația ar fi că aici toate țările sunt într-o competiție foarte strânsă de afirmare a identității naționale iar „clasamentele” se schimbă foarte repede. Nu prea avem nici timp și nici dispoziția necesară pentru a admira deși am avea ce. Pe stânga , uneori la mai puțin de 40 de kilometri, la granița cu Iranul, avem lanțul muntos Koppeh cu vârfuri peste 3000 de metri. Aș fi vrut să trecem prin Iran, țară foarte frumoasă, cu oameni primitori, dar, reglementările draconice ca să zic așa, ale ayatolahilor veșnic încruntați de la conducerea statului au făcut imposibil drumul nostru pe acolo.
Eu sunt însă preocupat de un singur lucru: să nu pierd lichid de răcire. Din 500 în 500 de metri pun mâna stângă pe locul reparat să văd dacă se udă mănușa ia mâna dreaptă o apropii de elicea ventilatorului de radiator să văd dacă se învârtește, semn de încălzire puternică. Din fericire mănușa e mereu uscată iar elicea se învârtește din când în când. După aproximativ 30 de kilometri, când mă mai liniștisem se aprinde becul de supratemperatură. Nu-mi place dar nici nu mă sperie prea tare, important este că nu pierde. S-ar putea să nu mai fie destul lichid în radiator dar asta nu e o problemă. O pauză de câteva minute și pornim normal. Noi trebuie să mergem astăzi cât se poate de mult, chiar și 500 de kilometri, deși am pornit târziu, pentru a ajunge mâine în jurul prânzului în port la Turkmenbashi. Nu știm cum circulă feribotul de acolo spre Azerbaijan iar zvonurile nu sunt nici ele prea încurajatoare. Unii spun că au așteptat și o săptămână, alții că o zi sau două. Dacă vaporul nu pleacă repede iar va trebui să așteptăm în „no man’s land” ceea ce nu ar fi nici prea rău nici prea bine. Dacă am ajunge mâine la prânz am avea rezervă o zi. Oprim de câteva ori la magazine pentru piese auto și găsesc să cumpăr un tub nou de mastic bicomponent. Drumul părăsește încet încet înălțimile munților Koppeh și începe să se piardă prin deșert.
Ca și cum nu aș fi fost eu destul de supărat de motocicleta mea, apare alt necaz. În plin câmp Theo oprește. Am crezut că are de rezolvat o mică problemă în tufișuri și am mers înainte privind în oglindă. El se uita ghemuit la ceva la roata din spate pe dreapta. Am oprit la câteva sute de metri, am așteptat puțin și am întors la el. A început să mă certe că nu am strâns bine șurubul de întindere a lanțului când am montat roata ieri înainte de Darvaza, s-a slăbit, a atins de coroana dințată, s-a îndoit și era să-l mai si trântească. Eu ce puteam să zic, era noapte, ne grăbeam dar acum o să încerc să-l îndrept, iar la o adică, cerem la un șofer sau încercăm să merge și fără el. Spre norocul nostru l-am îndreptat destul de bine dar treaba ne-a luat 40 de minute prețioase. Spre seară s-a mai răcorit, radiatorul meu nu pierdea nimic dar drumul a devenit din ce în ce mai prost iar șoferii de-a dreptul criminali. Citisem că în Turkmenistan mulți conduc drogați. Nu știu dacă erau drogați sau numai tâmpiți sau și una și alta dar, dacă unul care venea din față cu 90-100 la oră dădea de o groapă (și erau destule) pe sensul lui, nu reducea, ocolea pe stânga fără să țină cont că tu ești acolo. Trebuia să te dai la o parte, altfel te spulbera. Unul aproape că m-a sters cu o dihanie 4WD, iar dacă nu intram eu într-o groapă care era să mă dea cu capul de ghidon nu scăpam. Noaptea ne-a prins la o oră de Balkanabat, oraș mare, capitală de provincie, centru important al petrolului și gazului natural. Dinspre dreapta sufla un vânt subțire care aducea pe șosea, devenită foarte bună, nisip ca niște mici troiene transversale. De câte ori treceai peste una simțeai cum motocicleta deviază. În marginea orașului am alimentat la o benzinărie foarte modernă apoi am pornit să căutăm loc de dormit. Am încercat la un fel de cârciumă, mai pe la margine, treaba cu divanul afară dar nu a mers. Când a auzit ce vrem, femeia care era acolo s-a schimbat la față și ne-a trimis la hotel. Am oprit derutați pe o stradă pustie, întuneric, nu aveam nici cea mai mică idee încotro să o luăm, nici pe cine să întrebăm. Ne-am gândit să ne întoarcem la benzinărie să stăm acolo toată noaptea, dacă s-o putea, dacă nu să mergem mai departe, în alt oraș, sat, ce-o fi poate dăm de un divan afară. Cum stăteam noi așa înfrânți de soartă s-a apropiat o mașină din care se auzea discret muzică. Era o limuzină mare Mercedes, model mai vechi, poate de 20 de ani, dar sclipitoare, foarte bine întreținută. Când a oprit în dreptul nostru cu geamul șoferului deschis, s-a auzit imediat din interior un glas vioi de femeie. Nu știu dacă bărbatul, trecut de 50 de ani a zis ceva dar, de lângă el a coborât imediat o doamnă încântătoare, distinsă, aceeași vârstă ca și el, a venit la noi, ne-a întins mâna și ne-a întrebat într-o engleză mai amestecată cu rusă ce facem acolo. Până să zicem noi ceva, ea, într-o admirație fără margini, ne-a turuit cristalin că ei au fost motocicliști, în urmă cu mai bine de 20 de ani au cumpărat o motocicletă Jawa tocmai de la Sankt-Petersburg și au venit pe ea până acasă, apoi au străbătut întinderile nesfârșite ale Uniunii Sovietice. Acum nu mai merg dar iubesc în continuare motociclismul și îi admiră pe motocicliști. Le spunem că noi venim din Romania, că ne ducem spre Romania și căutăm un loc de dormit, un hotel dacă se poate. Imediat se oferă să ne conducă ei spre singurul hotel din oraș. Parcurgem câteva străzi întunecoase, slab luminate, și dăm într-un bulevard luminat ca ziua, clădiri science-fiction, spații verzi, dar cam puțină lume deși nu e mai târziu de 21.30. Oprește în dreptul unui hotel care nu pare foarte mare dar luxos, luminat, într-un parc mare cu alei perfecte. Deși nu cred că are vreun rost, traversez bulevardul sub privirile concentrate a doi polițiști și intru. Holul imens îți taie respirația. Marmură în diverse culori, canapele de piele, mobilier elegant, bazin, plante exotice. Efectul petrolului. La recepție un tânăr amabil vorbește bine engleză. Îl întreb dacă are o cameră. Are la prețul de fix 100 de dolari, una singură. Mulțumesc și ies. Toți mă așteptau afară din mașină. Le spun prețul, ei nu-și ascund temerea că ar putea fi prea scump și, din felul cum vorbesc între ei ne dăm seama că sunt în căutarea unei soluții. Faptul că nu au plecat după ce eu am intrat în hotel mi-a dat convingerea că nu ne vor lăsa în plata Domnului. La un moment dat doamna pronunță cuvântul „garaj”. Se întorc apoi spre noi și ne spun ceva de „garaj”. Eu am crezut că omul are un garaj al lui și, cum se mai întâmplă prin garaje, poate are pe acolo un pat, o canapea sau un fotoliu, nu contează prea mult ce, să fie un adăpost. Spunem că da și ne fac semn să îi urmăm. Ajungem la capătul bulevardului, cotim la stânga și oprim la poarta unei autobaze cu o curte foarte mare cu multe camioane. Omul se duce înăuntru, porțile se deschid și intrăm. În cabina de pază trei băieți simpatici muncesc din greu la câteva sticle de bere la care ne dau de înțeles că suntem oricând invitați. Suntem conduși nu departe, într-un birou în care, pe lăngă tot mobilierul specific mai avem o canapea și o bancă scundă de lemn, nu prea lată dar lungă. Suntem întrebați dacă e „harașo”, nu costă nimic, e gratis. Bineînțeles că este „oceni harașo”, rămânem aici. Domnul ne întreabă la ce oră vrem să plecăm dimineața, spunem că cel târziu la 7.00. Este foarte bine, ei încep programul la 8.00 și nu ar vrea să ne găsească alții pe acolo. Acum trebuie rezolvată problema mesei de seară. Noi spunem că mai avem o conservă, două dar doamna spune că trebuie să mâncăm bine. Ne propune așa: Este ora 21.30. Motocicletele rămân aici, ei ne duc cu mașina la un restaurant al unui prieten, ne lasă acolo, se duc acasă să-și adoarmă nepoții și vin să ne ia la ora 22.30 să ne aducă la garaj. Ezităm puțin, au făcut deja prea mult pentru noi dar ei insistă. Pe drum aflăm că domnul este inginer mecanic la autobază, trăiesc de o viață întregă în Turkmenistan și iubesc țara asta. Spunem și noi câte ceva despre noi și doamna aduce vorba de un drapel, ceva ce eu nu înțeleg foarte bine și nici Theo nu poate să mă lămurească. Le spun însă foarte explicit că nu avem decât 42 de manați și ei să spună prietenului cu restaurantul că nu trebuie să depășim suma. Ne asigură că nu vom depăși și ne prezintă prietenului ca prieteni ai lor. Restaurantul, central, este o terasă destul de mare și de animată față de pustiul de pe străzi. Rămânem singuri și suntem conduși într-unul din multele separeuri de o domnișoară căreia îi spun și ei treaba cu banii, dar spune că e treaba șefului. Ni se aduc două feluri de mâncare, supă și friptură de vită, salată, pâine, apă minerală. La o masă lângă noi trei femei tinere golesc încet dar sigur o sticlă de votcă de 750 de ml. Brusc, ritmul muzicii este întrerupt de o pană de curent care ne lasă și în beznă cam 10 minute. Per total este foarte bine. La fix 22.30 am văzut Mercedesul că a oprit puțin mai departe de restaurant. Ne-am ridicat de la masă și ne-am dus la șef să plătim. Total 23 de manați! Am mulțumit cu ambele mâini pe piept și ne-am dus la mașină. Pe drum, care nu a durat mai mult de 5 minute doamna a scos un pachet în care era împăturit frumos drapelul nou-nouț al Turkmenistanului. I l-a dat lui Theo cu vizibilă emoție. Trip 444Km.
