Eu sunt acum într-o dilemă morală, neavând altceva mai bun de făcut până vine Theo. Oamenii ăștia poate își fac datoria. Ne-au arătat clar vitezele pe monitor deci trebuie să aplice legea, pentru asta sunt ei plătiți de stat. Dacă este așa eu nu mai am ce comenta, plătim și gata, am greșit, plătim! Numai că aici e problema, au mai fost și alte mașini în fața noastră care au mers la fel de repede sau chiar mai repede și nu le-a oprit nimeni. Tot timpul cât am stat acolo până să se întoarcă Theo, aproape o oră, nu au mai oprit nicio mașină din sensul nostru, deși au trecut destule. Au oprit una din sens invers, o rablă de Lada al cărei șofer s-a certat cu ei la cuțite. Am auzit povești cum că poliția de circulație din Azerbaidjan își face de cap și au fost chiar proteste și scandaluri publice. Noi am încercat mereu, peste tot, să mergem cum mergeau și celelalte mașini și până aici, în 15.000 de kilometri nu am avut probleme. Acum se simulează aplicarea legii. La urcarea pe vapor șmecherul ăla tânăr ne-a luat 200 de dolari fără să ne dea bilet. Negriciosul din Baku a cerut mai întâi 100 de dolari de fiecare apoi a lăsat le 80, a dat niște hârtii care nu m-au convins. Acum ăștia vor câte 150 de euro pentru o depășire de viteză, la mine sub 20Km/oră. Și numai de la noi, de la alții nu. Mă întreb în sinea mea dacă președintele Aliev, ale cărui portrete uriașe, însoțite de citate pe care nu le înțeleg le întâlnim la tot pasul, dacă dumnealui știe cam cum muncește poliția dotată numai cu limuzine BMW… Întoarcerea lui Theo îmi curmă impasul existențialist, dilema eroului pozitiv pus să aleagă între dispreț și onoare! A scos tot ce era pe card, câțiva dolari pe care îi mai aveam, câțiva manați, totul face 147 de manați. Civilul se duce în post, iese cu actele noastre și ne cheamă afară în spatele clădirii. Theo îi spune că mai mult nu avem și că un manat îl oprim pentru colecția noastră de monede. I-a spus categoric: unul nu ți-l dau! El ne dă actele, bagă banii în buzunar și foarte amabil ne dă un sfat prietenesc: la 4 kilometri de aici mai este un radar tot ca ăla din urmă. După aia putem să mergem cum vrem că nu mai este niciun pericol. Mulțumim frumos domnilor polițiști că aveți grijă de noi, ați fi putut să fiți mai rezonabili. Ne-ați lăsat la 2500 de kilometri de casă, în plin câmp, cu numai 1 manat în buzunare! Sunăm imediat disperați la Emma la București să pună repede ceva bani pe card pentru că în 20 de kilometri ajungem la granița cu Georgia și s-ar putea să trebuiască să plătim ceva. Ne sună repede, noroc cu „internet banking”, și ne spune că a pus 200 de euro. Pornim și începe să plouă mărunt. Mergem încet deși vrem să scăpăm cât mai repede de Azerbaidjan. Păcat, mare păcat că se termină așa! Nu depășim 50Km/oră până la graniță. Deși sunt foarte multe mașini suntem invitați în față și în câteva minute ieșim din Azerbaidjan. În alte câteva minute intrăm în Georgia unde nu ne mai trebuie viză. Polițiștii de la frontieră, băieți tineri in uniforme foarte asemănătoare cu ale poliției americane, cu chipiuri în colțuri, ne urează „welcome to Georgia”! La scurt timp după ieșirea din vamă oprim să celebrăm. Batem palma, până aici a fost bine, suntem întregi, motocicletele merg, până la Marea Neagră mai avem un pic. Apoi, dacă ne uităm bine, vedem Bucureștiul! Ce facem cu Azerbaidjanul, ce-i dăm !? Dacă ar fi să judecăm după toți care ne-au jefuit de bani n-ar trebui să mai stăm pe gânduri. Dar ce facem atunci cu Elmin, cu șoferul de taxi care ne-a dus noaptea la „Altstadt”, cu băieții de la restaurantul de aseară, cu omul care ne-a dat un pepene pe gratis văzând că nu prea avem bani, cu polițiștii cu care am glumit pe drum, și, de ce nu, cu domnul consul al Azerbaidjanului la București care ne-a ajutat foarte mult acasă și care s-a oferit să ne ajute oricând și oriunde am fi în infinitul spațiu al limbii ruse, dându-ne numărul dumnealui de telefon. Cu ei cum rămâne !? Pentru ei, smiling face Azerbaidjan !!!
Până la Tbilisi avem de mers 50 de kilometri. Ploaia a stat dar e înorat și răcoare. Șoseaua coboară constant în curbe mai strânse sau în paliere mai lungi printre dealuri arse. Caucazul nu arată nici aici așa cum mă așteptam eu să arate, este prea arid. Din sensul opus urcă din greu un grup mare de bicicliști. Sunt din Ucraina, nu prea departe de aici, și au printre ei câteva fete de îți iau mințile. Una din ele vrea să se fotografieze cu mine, dar numai atât, refuză invitația de a o lua cu motocicleta, să nu se mai obosească pedalând…
Intrăm în Rustavi, oraș tipic muncitoresc. Pe dreapta numai blocuri, pe stânga un maidan mare în fundul căruia, pe gardul unei curți scrie „hotel”. Nu pare rău, n-ar trebui să fie nici scump, e și foarte aproape de capitala Tbilisi. Hotărâm să ne ducem. În fața curții, pe iarba uscată a maidanului, câteva dubițe pline de noroi și un camion la fel. Mai într-o parte, o limuzină Mercedes foarte curată. Pe scaunul șoferului, un domn cam gras, în spate se foiește o domnișoară blondă, adolescentă, foarte frumoasă. Când coboară și face câțiva pași pe lângă mașină arătându-si grațiile puse în valoare de un mini foarte strâns te trec fiorii. Domnul nu pare impresionat. Noi intrăm in curte, întrebăm, ni se arată o cameră luxoasă, baie, televizor color, grădină, pomi, flori, aer curat, toate la 30 de dolari. E bine dar noi nu avem decât un manat azer și ăla pentru colecție. Pornim peste maidan spre orașul de vis-a-vis, găsim repede bancomat de unde scoatem…Lari (1USD=1,7Lari), moneda georgiană! Mai dăm o tură pe câteva bulevarde cam ca Pantelimonul nostru, cumpărăm de mâncare și bere de la un supermarket și revenim în amurg. Mercedesul nu mai este acolo, în schimb sunt alții care umblă de colo-colo prin cele câteva corpuri de clădiri fără etaj ale hotelului. Camera noastră este undeva mai în spatele curții. Stăm și bem bere în ușă și vedem cum intră și ies din camere unii însoțiți de fete tinere. Intră și lumina se stinge imediat. Unul, doi, băi Theo aici e bordel tată! Chiar pe ușa vecină cu a noastră, la câțiva pași de noi, a intrat unul mai trecut, ras, tuns, la costum, cu una pârguită de-ți lăsa gura apă. Lumina s-a stins imediat și s-a aprins după mai puțin de o oră, când noi eram la masă în curte. Trip 268Km.
A doua zi avem o vreme splendidă cu un cer albastru intens, nori albi și lumină foarte clară. Activitatea „de bază” a hotelului este întreruptă, probabil până după prânz. Noi decidem să schimbăm aici simeringul de la furca lui Theo, avem loc în curte și urmează să mergem pe drumuri secundare care nu știm cum sunt. Avem tot ce trebuie și rezolvăm foarte repede. Nu am avut ulei pentru furcă dar am cumpărat ieri un ulei pentru cutii de viteze auto care merge foarte bine. Părerea mea sinceră este că dacă pui și apă chioară acolo, tot te descurci. Descoperim însă, lucrând la furcă, un șurub de fixare a semicadrului de cadru, rupt. Încercăm să înlocuim șurubul dar nu putem să scoatem partea rămasă în cadru. Lăsăm pe mai târziu dar treaba trebuie rezolvată pentru că șurubul ăla este unul din cele 4 care țin toată greutatea pusă pe motocicletă. Până la Tbilisi avem 10-12 kilometri. În marginea orașului, prin curtea unui service dezordonat și murdar găsim o sârmă groasă cu care legăm cadrul. Pornim apoi să ne plimbăm puțin prin centrul orașului pe câteva bulevarde mai mari. Georgia, o țară mică, își trage numele de la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe născut în Capadocia. În imperiul țarist, și mai apoi sovietic, era cunoscută sub numele de Gruzia. Este și țara lui Iosif Visarionovici Stalin, marele Stalin, gruzin născut la Gori, un oraș la foarte puțini kilometri de aici. Tbilisi, un oraș de munte, străbătut de râul Kura, cu casele urcând nu prea sus pe pante line, cu un milion de locuitori. Nu are strălucirea altor capitale din Asia Centrală. Ca toate țările desprinse din URSS, Georgia se zbate în tot felul de greutăți care au început cu un război civil în anii 90 peste care a venit și un război cu Rusia în 2008. Fondul este același ca peste tot în spațiul fost sovietic: două regiuni din Caucazul de Nord, părți componente ale Georgiei, Abkhazia și Ossetia de Sud și-au declarat independența în 2008. Georgia a intervenit militar dar Rusia a apărat cele două regiuni separatiste invocând dreptul lor la libertate și protecția cetățenilor ruși de acolo. Ca de fiecare dată au venit dar nu au mai plecat. Când alte regiuni din Caucazul de Nord, Cecenia, Ingusetia, Dagestan, și-au declarat independența față de Rusia au fost nimicite. Aici Rusia apără dreptul oamenilor la libertate…Ajungem din întâmplare într-un parc unde, în jurul unui mic monument, are loc o ceremonie în memoria victimelor unui conflict foarte vechi cu Iranul. Georgienii, popor ortodox, au venit aici cu o mulțime de icoane, preoți, cor bisericesc, drapele naționale. Îi respectăm, privim discret și plecăm. Mai mult nu știm ce s-ar putea vedea și nici timp nu avem.
