A doua zi, la micul dejun am aflat că, absolut întâmplător, tânărul bărbat era polițist în Batumi. Am muțumit gazdelor noastre și am pornit pe o vreme mohorâtă spre centrul orașului. Trecem repede de un cartier mărginaș foarte aglomerat, cam murdar, plin de lume, chioșcuri, prăvălii, blocuri urâte, taxiuri, microbuze, autobuze, unele mai vechi, altele mai noi și orientați de un indicator ajungem în centru.
Aici mai puțină lume, mai puține mașini, curat, clădiri frumoase cu fațade renovate, vitrine elegante, spații verzi îngrijite. Batumi este cu aproape 400 de kilometri mai la sud de București, între paralelele 41 și 42 Nu pare mult, dar cresc în voie palmieri și mandarini, lucru pe care mi-l explic mai greu. Este clar că pe ce cobori mai la sud este mai cald și pe ce urci mai la nord este mai frig dar, în pasul Goderdzi, la peste 2000 de metri aveam pădure de brad iar aici avem palmieri. Îm Romania, la peste 2000 de metri nu avem ghețuri veșnice iar la 450 de kilometri nord de București nu găsim reni și vulpi polare, iarna nu e mai aspră, nici mai lungă, vara nu e mai friguroasă sau mai scurtă. Abia de pe la Moscova începe să se simtă răceala nordului! Oricum ar fi, bine că încă nu ne plouă! Se pare că din întâmplare am nimerit în centrul istoric. O stradă îngustă, pavată foarte îngrijit ne conduce printre magazine selecte la țărmul Mării Negre…Aici voiam să ajungem și am ajuns!
Dacă la Baku sau Turkmenbashi călătoria noastră se termina psihologic, aici începe să dea semne că în curând se va termina de tot. Și planul de kilometri se termină tot aici. Mai departe, în caiet sunt scrise doar două etape: Batumi-Istanbul și Istanbul-București, deși putea să fie foarte bine una singură, Batumi-București. Prin Turcia ar fi fost totuși două variante. Una care traversează țara spre sud până în Antalya și apoi să urcăm spre Izmir-Canakale-Dardanele, dar traseul ăsta este cu câteva zile mai lung și de la Izmir în sus am mai fost. Cealaltă rută ar urma litoralul Mării Negre până la Istanbul-Bosfor, mai scurt și pe unde nu am mai fost. Tacit am optat amândoi pentru a doua variantă care ne duce mai repede acasă deși eu, în mod poate paradoxal, nu mă simt atras de dorul de casă dar parcă și să umblu îmi ajunge. Nu știu ce să cred despre mine. Acasă ne așteaptă Emma, fratele meu, mama mea, pe care la plecare nu știam dacă o vom mai găsi în viață când ne întoarcem, toate aceste ființe dragi de care, cu un sentiment de vinovăție, constat că nu-mi este dor, sau nu le resimt lipsa. Poate că în mintea ta se întâmplă ceva atunci când pleci la un asemenea drum, ceva care te rupe total de ce rămâne în urmă, ceva care te face să vezi numai drumul și riscurile lui, ceva care face posibilă plecarea. Altfel, ar trebui să rămâi pe loc. Sau poate faptul că sunt cu Theo, că trebuie să ne purtăm de grijă unul altuia, că ne bucurăm împreună de o minune pe care o vedem dusă la bun sfârșit, cu ochii noștri… În fața noastră coastele împădurite ale Caucazului Mic plonjează direct în valuri, la orizont piscurile Caucazului Mare acoperite de zăpadă. Un bulevard nu prea lat, drept, pe care sunt înșitați la linie palmieri robuști ne conduce spre ieșirea din oraș.
Începe să plouă mărunt. Șoseaua se strecoară pe sub un versant abrupt la câțiva metri de mare și în 10 kilometri ajungem la granița cu Turcia, la punctul de trecere Sarpi.
Formalitățile sunt simple și rapide. Ni se cer asigurările „Carte verde” arătăm unele expirate și trecem mai departe. Suntem din nou în Asia dar o Asie foarte dezvoltată, în care nu mai întâlnim nimic din ce am lăsat în urmă. La numai câțiva kilometri de la graniță iese soarele iar noi rulăm pe o autostrasă impecabilă, între albastrul intens al mării și verdele încă destul de viu al abrupturilor împădurite. Case foarte frumoase cu grădini pline de flori multicolore urcă în terase succesive. Orașele sunt aglomerate, pline de viață, frumos construite și întreținute. Turcia nu este o țară foarte avansată în comparație cu țările vest-europene dar ce vedem aici ne întrece cu mult așteptările.
Noduri de autostrăzi perfecte care pleacă în toate direcțiile, cartiere noi de locuințe, lanțuri de magazine, supermarket-uri, bănci, show-room-uri perfecte pentru toate mărcile de autoturisme, utilaje agricole, camioane și autobuze, la pontoane înguste care avansează în mare stau acostate zeci de ambarcațiuni de toate mărimile. Traficul este animat, șoferii se respectă între ei, de la stop se pleacă instantaneu ce apare verde, nimeni nu înjură pe nimeni. În Trabzon, unde aeroportul este o fâșie îngustă între munte și mare, cu pista la numai câteva zeci de metri distanță de apă, vedem de la înălțimea unei pasarele pietonale de traversare a autostrăzii cum decolează unul dintre cele mai mari avioane cargo din lume(locul doi, după Antonov 225) uriașul Antonov 124, construit la Kiev pe vremea URSS.
Spre seară am vrea să găsim un loc unde să punem cortul pe malul mării. Sezonul este complet încheiat, deși soarele strălucește pe cer este frig și nimeni nu mai face baie. Cu puțin noroc, în Ordu, găsim o plajă care are un mic camping pustiu. Patronul, un tip tânăr foarte amabil, ne invită să campăm gratis și ne spune că avem acces și la grupul sanitar. Tot el ne-a invitat la masă, contra cost, rezonabil, în restaurantul unde în afară de el și câțiva prieteni de-ai lui la o masă și noi la altă masă, nu a mai fost nimeni. Pe lângă cort, se învâtreau 3-4 iepuri de casă foarte blânzi care și dimineața când ne-am trezit erau tot pe acolo. Trip 398Km.
