A doua zi în Turcia hotărâm să urmăm șoseaua care merge pe malul mării, poate totuși facem o baie. Peisajul este absolut neschimbat, aceeași autostradă perfectă, în dreapta marea de un albastru azuriu, în stânga pantele verzi abrupte pe care se cațără orașe mai mari sau mai mici. Unele au aspect clar de stațiuni foarte turistice, altele animate de comercianți de toate felurile și de o forfotă continuă de lume și mașini.
Uneori între aceste orașe este un spațiu liber unde marea și pădurea sunt separate doar de șosea, alteori se trece din unul în altul fără să observi. O mică pauză de masă pe malul mării, într-un loc pustiu, pe blocurile imense de piatră așezate cu escavatorul unul câte unul pentru a proteja de eroziune, și pornim mai departe. După 700 de kilometri parcurși ieri și azi numai pe țărm începem să ne plictisim. Hotărâm să cotim spre sud și să continuăm drumul până la Istanbul prin Podișul Anatoliei. Și cerul a început să se acopere ușor, cam răcoare, slabe șanse să facem baie. Nu ne pare rău de alegere, mergem printre dealuri foarte frumoase, drumuri foarte bune, circulație slabă. În Karabuk, oraș mare, aglomerat, ajungem pe seară. Refacem „rezervele” de hrană la un supermarket, de data asta adevărat supermarket, și ne prinde noaptea în parcare. Cât mai mergem prin oraș e bine dar după ce ieșim e beznă și cam multe mașini. Trebuie să găsim repede ceva de dormit, orice. În oraș am căutat un hotel, am bântuit pe câteva străzi în pantă mare mai pe la margine, apoi prin centru, dar nu am văzut nimic. După 20 de kilometri de luptă cu întunericul și cu camioanele (nu cred că există țară în lume cu mai multe camioane decât Turcia!), pe dreapta ne apar luminile unui popas izolat. Oprim în parcare și vedem că are și un camping cu foișoare frumoase de lemn și grup sanitar curat. Luăm câte un ceai și întrebăm dacă putem să campăm acolo. Patronul, un tip tânăr, foarte solid, nu prea vorbăreț, la început ezită dar după ce stăm puțin de vorbă devine chiar prietenos. Paza de noapte este o femeie în vârstă care doarme într-o cabină mică de lemn și un câine lup cam cât o motocicletă de-a noastră. Totul gratis! Trip 609Km. Ne trezim devreme și împachetăm.
Astăzi atingem Istanbulul. Dimineața este răcoroasă, puțină ceață dar cerul este albastru. O cafea cu băiatul de la bar, apoi rulăm voinicește spre Bosfor. Rețeaua de drumuri devine năucitoare. La un moment dat avem două autostrăzi paralele, pline de mașini. Localitățile devin din ce în ce mai apropiate una de alta până când dispare orice delimitare. La 100 de kilometri de Istanbul apare în stânga luciul albastru al Mării Marmara.
Drumuri se desprind în toate părțile, spre mare, spre depozite imense, spre zone industriale, spre cartiere de blocuri. Nu știm când am intrat practic în Istanbul, când și unde începe orașul. Ne-am trezit într-un haos de mii de mașini și autobuze, sâmbătă pe la ora 13, într-o coloană care abia se mișca, într-o căldură isuportabilă, gazați de-a binelea. După vreo doi kilometri de infern în spatele unui autobuz, după ce becul meu de supratemperatură se tot aprindea și stingea băgându-mi frica în oase, am cotit pe o stradă liberă la întâmplare. Din nou norocul a fost de partea noastră. În alte câteva viraje pe străzi libere, încercând să țin totuși direcția încotro credeam eu că este marea, ajungem pe un „corso„ pe faleză. Nu intenționăm să rămânem în oraș dar aș fi vrut totuși să văd „Sfânta Sofia” și podul peste Bosfor care habar nu avem unde sunt. În depărtare, dincolo de apă, se văd minarete foarte înalte, simetrice, dar este imposibil de ajuns la ele. În Europa suntem obligați să trecem, așa că, cel puțin podul nu îl ratez. La zecile de terase înșirate de-a lungul drumului oamenii consumă tot felul de delicatesuri orientale cu mirosuri atrăgătoare și se răsfață în soarele după-amiezii. Pe faleză, pe aleile pietonale, sute de localnici, turiști, pescari amatori, într-o mișcare continuă. De la pontoane vin și pleacă nave de agrement de toate mărimile, de la vaporașe care dau ture prin Bosfor la vapoare imense de croazieră cu mai multe etaje. Istanbulul are peste 14 milioane de locuitori și este vizitat anual de peste 11 milioane de turiști și ai zice că toți sunt acum pe străzi.
După o buclă a drumului vedem podul, o lamă subțire, ușor curbată, suspendată deasupra apei. Oprim și noi, ne uităm în toate părțile, admirăm, fotografiem și pornim mai departe. În scurt timp drumul pe faleză se termină și suntem obligați să urcăm pe străzi înguste, cotite, pline de lume, de mașini și de prăvălii cu marfa pe trotuare. Când ajungem la plat întrebăm un tânăr cum ajungem la pod. Ne arată o stradă vis-a-vis, ne explică cum ajungem la ea și după câteva manevre mult mai puțin complicate decât ne așteptăm ne angajăm pe magistrala cu șase benzi care ne duce la pod. Se merge foarte repede, nu ai unde să oprești să faci o poză dar în cele din urmă risc și totuși oprim. În mare viteză îi fac 2-3 poze lui Theo și pornim mai departe să traversăm Bosforul, de data asta intrând definitiv în Europa. Apa nu se poate vedea din cauza balustradelor înalte iar valul de mașini te mână din urmă împingându-te mereu înainte fără voia ta. Nu pot să spun că nu am avut emoții traversând acest pod. Theo mi-a spus că undeva pe la jumătate a fost un panou mare pe care scria „welcome to Europe” dar eu nu l-am văzut!
Așa cum nu știm când am intrat în Istanbul, nu știm nici când am ieșit. Zeci de kilometri după pod am mers pe autostrăzi aglomerate, suspendate peste cartiere, traversând alte autostrăzi, ieșind și intrând în suburbii imense. Am luat direcția „Edirne”, am vrut să ieșim de pe autostradă ca nu cumva să ajungem la puncte de plată, am trecut prin porți cu senzori luminoși și cu bariere automate deschise fără să înțelegem nimic, n-am găsit o intrare în șoseaua paralelă cu autostrada, am revenit în autostradă, iar prin porțile automate, iar am ieșit, și în final, ne-am trezit pe niște câmpuri pustii în marginea unui oraș, Corlu, lângă un gard lung de beton pe care era înșirată sârmă ghimpată, ca de pușcărie, în beznă. Am stat puțin acolo cu teamă să nu ne ia poliția apoi am întors vreo 10 kilometri și am intrat din nou pe autostradă, cu orice risc. La primul popas, o parcare mare pentru Tir-uri, bine luminată, cu magazin, cu toalete, am oprit. Nu mai aveam energie să mai mergem nici măcar un metru. Am întrebat pe cei de acolo dacă putem să punem cortul pe spațiul verde dar ne-au trimis undeva mai în spate într-o iarbă mare uscată. Nu ne-am grăbit să ne instalăm, am mai stat puțin până când paznicul parcării ne-a arătat un loc pe o peluză, aproape de platforma pe care înoptau camioanele. Trip 508 Km.
