Ne-am trezit înainte de răsăritul soarelui pentru că astăzi avem mult de mers. Nu știu dacă vom ajunge la București dar, măcar la Constanța la Viorel Bobe, ar trebui să ajungem. Aseară când ne-am culcat erau în parcare numai câteva camioane, acum sunt câteva zeci trase unul lângă altul ca sardelele. Nu am auzit nimic peste noapte, semn că până și eu care dorm destul de prost am avut un somn adânc. Când soarele încă mai arata ca un disc luminos roșu-portocaliu la orizont, spre Marea Neagră, am pornit, lăsând paznicului ultimii bani turcești pe care îi mai aveam: o liră!
Drumul este foarte clar: autostradă pe șase benzi 80 de kilometri spre Edirne, apoi viraj la dreapta, autostradă pe patru benzi direcția Kirklareli, spre granița cu Bulgaria, încă 80 de kilometri.
Vameșii turci ne-au mai întrebat câte ceva, vameșii bulgari când au auzit „Romania” ne-au trântit câte o ștampilă în pașapoarte și ne-au făcut semn plictisiți să mergem mai departe. Am alimentat la prima benzinărie (în Turcia benzina este scumpă, am alimentat foarte puțin) și am început coborârea, prim pădure, spre Burgas. Singurul lucru care ne-a atras atenția a fost o turmă de 15-20 de mistreți, cu pui dungați, care nu păreau deloc deranjați de puținele mașini de pe drum. Încă ne mai gândeam la o baie dar cerul devenea din ce în ce mai acoperit. O mică tură prin Burgas, un oraș normal, și apoi pe malul mării, spre Varna. Înainte cu aprox. 20 de kilometri de oraș, pe la ora 13.30 începe să plouă mărunt. La ieșirea din Varna ploua torențial și începuse să fie frig.
Singurul lucru pe care ni-l doream era să se termine, să ajungem odată în țară, la adăpost, la căldură. Dar pe ce mergeam spre nord era tot mai frig și ploua tot mai tare. În marginea Balcicului am vrut să întrebăm un echipaj de poliție pe unde este drumul dar ăia nici măcar nu au lăsat geamul jos să nu-i plouă. Ceva mai încolo am dat de un echipaj „antitero”, băieți mai simpatici care nu se temeau de ploaie și ne-au spus, în limba romănă, că mai avem foarte puțin. Nu mai este nimeni pe șosea în afară de noi și ploaia. Trec de un panou albastru pe care scrie în bulgară și în română „Romania 3” adică mai avem 3 kilometri până la graniță. Deși îmi este foarte frig întorc să facem o poză să rămână în eternitate. Am scos trepiedul, am potrivit aparatul și am zâmbit amândoi, nu știu cu ce puteri ascunse, ca și cum am fi fost foarte fericiți, dacă nu chiar eram fără să ne dăm seama. Imediat după ce am intrat în țară am început să sunăm la Viorel, dar oricât am insistat nu ne-a răspuns. Nici nu avea cum să ne răspundă pentru că omul își vedea de munca lui pe la Houston, USA! Îmi era foarte frig și i-am spus lui Theo că am putea rămâne la un popas undeva prin stațiunile litoralului dar el a dat de înțeles că vrea să ajungam acasă. A mers în față, repede, să nu-i mai pot spune nimic. Vorbisem să oprim puțin la un adăpost, o benzinărie, să mai pun pe mine, pe sub pantalonii de motociclism și cei de ploaie, pantalonii mei de oraș. A zis că da dar nu a oprit. Am trecut prin toate stațiunile, am ieșit din Eforie, și la Agigea a intrat pe autostradă. Asta m-a scos din minți. Am oprit, ne-am certat zdravăn, mai să-i scap o palmă, m-am dezbrăcat în chiloți acolo în ploaie și vânt foarte rece și am pus pe mine pantalonii. După ce am pornit, ca să mă răzbun, am cuplat încălzirea la mânere. Nu eram total împotriva mersului până la București dar aș fi vrut să cădem de acord împreună, nu să mă tragă după el cu de-a sila. Nu ploaia sau frigul mă speriau, mă speria mersul pe întuneric. Combinația asta poate fi mortală pe două roți. Ar fi păcat să dăm peste vreun câine mort sau cine știe ce prostie căzută din vreun TIR și să ne dăm peste cap tocmai aici, după ce ne întoarcem teferi din Asia. Dar el nu vrea să înțeleagă, așa că nu avem altceva de făcut decât să mergem. Am gonit cât am putut de repede pe lumină dar până la urmă ne-aprins noaptea la 150 de kilometri de București. Am intrat la o benzinărie, ca doi strigoi înghețați, să bem un ceai fierbinte. Nu știu cum arătam dar lumea se uita la noi cu un amestec de curiozitate și indiferență, de compasiune și mustrare, de admirație și dispreț. Am căutat să mergem cât mai mult în spatele camioanelor, pe roata lor cum se spune, eu în față, Theo în spate. Uneori nu mai vedeam nimic din cauza ploii, uneori camionul mergea prea repede sau prea încet și rămâneam pe cont propriu. Faza lungă nu ajuta la nimic, doar norocul era aliatul nostru fidel. Pe ce ne apropiam de București neliniștea mea creștea. Trebuia să părăsim autostrada, oarecum mai sigură, și să mergem vreo 15 kilometri pe centură. Acolo e chiar mortal. Șoseaua este îngustă, denivelată, pădure, câini morți, trebuie să mergi încet și te depășesc TIR-uri. Salvarea noastră este să fie multe mașini, să se meargă încet, cum se merge de obicei, dar acum este și târziu și duminică. Ar mai fi o variantă să intrăm în oraș de pe autostradă și să mergem prin oraș pe unde avem lumină. De departe văd luminile camioanelor pe centură și ieșim si noi. Ne luăm locul între ele, ridic viziera, îi fac semn lui Theo să asigure bine spatele, să nu lase pe nimeni între noi. Picăturile lovesc fața ca o ploaie de ace dar nu mai avem mult. Cu puțin noroc în 30 de minute suntem acasă. Coloana merge constant, la viteză convenabilă. Terminăm partea de drum îngust, cu gopi, intrăm pe partea nouă, autostradă. Văd în stânga luminile Școlii Americane. Cotim la dreapta, urcăm podul la Tunari și dăm de lumini. Asta a fost. Reducem, rulăm încet, în formație strânsă, până în fața casei unde ne așteptau, îngrămădindu-se unii în alții, în scara măgarului precum muzicanții din Bremen, țopăind de bucurie, Hank, Codiță și Emma.Trip 779Km. Odo. 87.400 km.
